luni, 6 septembrie 2010

Suntem condamnaţi să iertăm

Cei generoşi iartă pentru binele greşiţilor lor. Sunt unii oameni care nu suportă faptul că un gând rău sau doar mai apăsat asupra altora i-ar putea umbri pe cei vinovaţi. Şi atunci îi iartă, luându-le cocoaşa condamnării de pe spate, chit că de cele mai multe ori celor iertaţi le era indiferent gândul judecăţii.
Nouă, celorlalţi, ne rămâne iertarea pentru noi înşine. Iertarea egoistă.
Însă, oricum am fi în adâncul sufletului, mai devreme sau mai târziu, vom ierta. De preferat să nu fie prea târziu.

Confundată de multă lume cu uitarea sau cu împăcarea, iertarea nu este nici una nici alta. Nu este un lucru pe care-l facem pentru alţii; este un dar făcut nouă înşine. Ea se află, ca orice vindecare, la intersecţia dintre iubire şi dreptate.
Pentru a recunoaşte că am fost nedreptăţiţi de cineva, alegând însă renunţarea la resentimente sau la dorinţa de a pedepsi, este nevoie de un înalt grad de maturitate emoţională şi etică. Este o modalitate de a ne elibera de senzaţia de oprimare şi o afirmare plină de speranţă a capacităţii noastre de schimbare. Dacă putem renunţa la preocupările şi pseudoexplicaţiile înrădăcinate în trecut, suntem liberi să alegem atitudinile cu care să înfruntăm prezentul şi viitorul. Aceasta implică o exercitare a conştiinţei şi a determinării – un antidot sigur la sentimentele de neajutorare şi nelinişte care stau la baza celei mai mari părţi din nefericirea noastră.
Când contemplăm inevitabilele pierderi pe care trebuie să le integrăm vieţii noastre, felul în care jelim şi înţelesul pe care îl atribuim experienţei noastre determină modul în care înfruntăm viitorul. Obiectivul este să ne păstrăm speranţa.
(...) Împăcarea cu propriul trecut este, inevitabil, un proces de iertare, de desprindere, cea mai simplă şi mai anevoioasă dintre toate strădaniile omeneşti. Este deopotrivă un act de voinţă şi unul de capitulare. Şi adesea pare imposibil, până în momentul în care îl facem.
(Gordon Livingston - Prea devreme bătrân, prea târziu înţelept)

Cu toate că

„Şi cei care au iertat, şi cei care n-au iertat, şi cei care au uitat, şi cei care încă mai visează la răzbunare, şi cei care mai au coşmaruri, şi cei care trec senini mai departe, şi cei care au murit neîmpăcaţi, toţi, da, toţi nu pot face neîntâmplate cele care s-au întâmplat”.
(Părintele Iustin Pârvu)

Aşadar să ne împăcăm cu rănile, să fim conştienţi că cicatricile sunt acum parte din fiinţa noastră şi de aceea să le mulţumim celor care ni le-au făcut şi să mergem mai departe. Pentru noi şi speranţa noastră.

13 comentarii:

  1. > Ea se află, ca orice vindecare, la intersecţia dintre iubire şi dreptate.

    Si daca iubirea si dreptatea nu se intersecteaza?

    CC

    RăspundețiȘtergere
  2. Autorul este psihoterapeut si cred că traducerea gândului său este următoarea: „Dacă nu vă iubiţi îndeajuns de mult pentru a vă face singuri dreptate (în suflet şi în minte) atunci lucrurile o pot lua razna”. Egoism? Da, dar mai bine un egoist însănătoşit decât un altruist apăsat de vinovăţii şi regrete.
    (Mi-ai dat o idee - să scriu pe aici ce am înţeles eu din cărţulia asta.)

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce inseamna sa-mi fac dreptate "in suflet si in minte"? Eu deja cred ca am dreptate si ca am fost nedreptatit. Ceea ce conteaza este validarea acestei pareri de catre cel ce mi-a gresit si de catre cei din jur. Nu?

    RăspundețiȘtergere
  4. In primul rind ca nu toate pacatele sunt la fel de grave. Le-as pune pe un continuum al vinovatiei, dar pentru simplitate sa zicem ca avem doua mari categorii: una, micile rautati de zi cu zi, vorbe slabe, spuse la minie... Cealalta, pacatele cu adevarat grave, neomenesti de grave. Primele pot fi iertate, celelate poate ca nu.

    Si de ce sa iertam? Sunt cel putin doua motivatii - una tine de o logica a consecintelor si este un argument, sa-i zic asa, igienic, care
    se refera la managementul stresului si mincarea ficatilor. As zice ca pacatele mici pot fi iertare in cadrul acestei logici - desi cine
    poate intr-adevar sa treaca cu serenitate prin mirlanie deja dobindeste statut de semi-sfint in ochii mei.

    Dar ideea ca ai putea ierta pacatele mari din motive de igiena e o insulta la adresa umanitatii. Iata-ne pusi pe acest pat procustian al modernitatii, in care serenitatea trebuie urmarita cu orice pret si prin orice mijloace
    (pilule, counseling)... De ce? Dezgustul, greata, tristetea, depresia, minia, ura, sunt si ele, sentimente omenesti, care ni se refuza in
    aceasta brave new world. I claim them all. Defiantly.

    A doua motivatie tine de normativitatea crestina. De remarcat ca Dumnezeul Vechiului Testament numai iertator nu e. Si chiar Iisus a insfacat ciomagul ca sa-i izgoneasca pe negustori din Templu. Intoarecerea repetata a obrazului se bazeaza cred, pe speranta unei interventii divine, care dupa ce vicitma este "incercata" repetat, pune gindul cel bun in capul ticalosului si produce schimbarea. Dar drumul Damascului nu-i asa de aglomerat...

    Si chiar si aici functioneaza logica consecintelor. "Si ne iarta noua greselile noastre/Precum si noi iertam gresitilor nostri". Propun o mare intelegere: o sa iert pacatele mici, ca sa-mi fie si mei iertatea pacatele mici. Si poate nu le iert pe cele mari, fiindca nu as putea sa astept la rindul meu iertare pentru asemeena fapte. Fiindca nu ma iubesc chiar atit de mult. Fiindca nu m-as putea ierta pe mine daca le-as face.

    Cam asta ar fi, dupa mine, intersectia iubirii si a dreptatii...

    RăspundețiȘtergere
  5. Da' oare nu putem sa (incercam sa) uitam fara a iertam? Poate iertarea inseamna un efort mult prea mare. Si atunci iti ingropi in suflet tot ceea ce te doare si mergi mai departe... Poate, cine stie, timpul te ajuta mai tirziu sa ierti. Sau nu.

    RăspundețiȘtergere
  6. Si mai este si presupunerea total incorecta ca odata ce ierti, inchizi un capitol si incepi unul nou, de la inceput. Cind poate ca ceea ce numesti iertare nu e decit un exercitiu rational de auto-convingere, de a cauta justificari pentru faptele ticalosului. Cu cit esti mai destept si ai mai multa imaginatie, cu atit iti vine mai usor sa te autoconvingi.

    Mai ales ca te ajuta sa te crezi generos...

    Dar de fapt, totul nu e decit un exercitiu intelectual, si ura inca mocneste in inima ta, chiar dupa ani de zile, si se transfera impotriva cuiva care, printr-un gest nedrept, dar marunt, iti aduce aminte de ticalosul cu pricina. Si vulcanul exploadeaza si pirjolul se revarsa si ala saracu' nici cu spatele nu stie...

    RăspundețiȘtergere
  7. Asta da, dacă iertarea se produce la nivel mental. Raţional şi atât. (Pseudo)iertarea văzută ca un exerciţiu de autoconvingere...

    Iertarea adevărată, autentică nu este o păcăleală! A ierta este în esenţă un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând în consecinţă ca încă o probă a prezenţei suflului divin în făptură).

    Iertarea este un dar, o posibilitate, o chestiune de alegere şi nu o obligaţie. Un dar pe care fiecare şi-l face sieşi. Nu celui iertat.

    Iertarea este autentică atunci cand izvorăşte din inimă, nu din intenţie, din voinţă ori din minte, acestea din urmă doar o susţin. Iertarea adevarată (urmată repede de uitarea durerii) este un lux pe care şi-l permit spiritele luminate, capabile să se detaşeze de propria suferinţă, de rolul de victimă, de agresor, de trecut, sunt cele care atingând o anume stare de înălţare, pot să(-şi) ofere iertarea.
    ... Iar înălţarea vine din conectarea la sursa puterii interioare, cea care oferă înţelegere, toleranţă, răbdare, bunătate, indulgenţă, cea care scade furia, frica, ruşinea, neîncrederea; rădăcina acestei puteri fiind Sinele, Divinul Launtric, Suflul Divin. Iertarea autentică nu este posibilă fără apel la profunzimea noastră divină.

    Iertarea este calea cea mai scurtă spre vindecare, este adevărat. Dar şi cea mai abruptă. Şi este aproape inuman să ceri unui suflet abia rănit să urce această cale. Dar nu imposibil!

    (am să revin...)

    RăspundețiȘtergere
  8. Ştiam că subiectul iertării este unul generos dar nu din acest motiv am citat fragmentul din Livingston. Pur şi simplu, în acele rânduri, am găsit un răspuns satisfăcător la întrebarea ridicată aici: „Pentru ce să iertăm?” şi am ţinut să împărtăşesc acest lucru.
    Cunosc, fie şi numai teoretic, cele două poziţii exprimate, mai ales cea a lui Cristian pe care am trăit-o mult timp. Aveam şi o vorbă pentru asta: „Să te ierte (să-l ierte) Dumnezeu, pentru că eu nu pot!”, şi aveam dreptate. Se pot găsi desigur argumente solide pentru acest punct de vedere pe care îl accept şi îl respect.
    Paradoxal, între cele două pozţii exprimate aici, sunt mai apropiat de cea a Alinei pentru că măcar accept iertarea. Îi înţeleg şi accept punctul de vedere până la un punct. Iert pentru mine însumi şi nici măcar pentru a fi mai bun ci pentru a redeveni eu însumi.

    Păcate mari, păcate mici... Insultă adusă umanităţii... Cuvinte prea mari în acest context. Nu m-a rugat nimeni să iert Holocaustul ori pe torţionarii comunişti (chiar dacă prin gulaguri se vor mai fi petrecut astfel de minuni). Este vorba de relaţia mea cu alţi oameni care la un moment dat au făcut ceva ce eu am interpretat a fi o greşeală şi am suferit pentru asta. Personal şi subiectiv. Atât, deocamdată. Nu-i tocmai vorba de serenitate cu orice preţ, dar de o igienă mentală personală cred că da. Accept comparaţia şi nu văd nimic rău în a dori să îţi rezolvi – eventual prin forţe proprii dar ajutoarele sunt oricând binevenite – conflictele interioare. Să faci pace cu tine însuţi. Dacă nu-i ierţi pe greşiţii tăi şi eşti în acord cu tine este foarte bine. Dar – şi la această situaţie se referă Livinston – când condamnarea devine ură atunci îţi întunecă sufletul şi mintea. Judecătorul ajunge torturat şi în cele din urmă pe eşafod. E coroziv un astfel de sentiment atunci când nu este temperat măcar de uitare. De multe ori a ierta înseamnă a te ierta cum îmi spunea cineva: „A te ierta pe tine însuţi e poate mai greu decât a obţine iertarea divină”. Nu e problema mea cu altul ci a mea cu mine însumi, până la urmă.
    Mai este ceva. O astfel de atitudine – de a duce cu sine toate poverile trecutului - te ţine ancorat, orientat, spre trecut iar uneori e bine – cel puţin din perspectiva cunoaşterii – să mai încerci şi altceva. Să fii altfel. Or trecutul nu te lasă să te „reinventezi”, este cel care îţi trasează cadrele arbitrare în care te mişti şi care-ţi sunt realitate. Trecutul, atunci când îi dai prea mare importanţă, îţi limitează libertatea şi atunci e bine să-l abandonezi chiar şi iertând dacă este nevoie. „E bine ca atunci când pleci să crezi că ai conturile încheiate”, spune un gând de al lui Noica în cu totul şi cu totul alt context – al despărţirii de femeia iubită.
    Nu este generozitate asta. De generozitate vorbeşte Alina şi eu nu am ajuns acolo şi poate nu voi ajunge niciodată. Dar uneori, nu foarte des, e adevărat, ştiu ce înseamnă a ierta.

    Recunosc, Cristian, că m-ai provocat cu nişte cuvinte mai mult decât cu celelalte (Dezgustul, greata, tristetea, depresia, minia, ura, sunt si ele, sentimente omenesti, care ni se refuza in aceasta brave new world. I claim them all. Defiantly.) pentru că exprimă o idee pe care am susţinut-o cu convingere mult timp. Dar am constatat că a valoriza – a aprecia – excesiv aceste trăiri, pe bună dreptate pentru că ele în general ne definesc iar nu râsul stupid ori optimismul idiot, conduce la o limitare. A trăi on the dark side of the moon te face să nu vezi realităţile luminoase. Am o problemă şi propriul război cu pozitivismul dar şi nici extrema opusă nu (mai) este de dezirabilă. Nu resping din start sentimentele omeneşti de care pomeneai, nu le refuz, dar e bine ca acestea să nu ne domine, să ne definească. Ai să-mi spui, probabil, că această fugă spre centru, spre echilibru, este ea însăşi o limitare şi conduce la stagnare. Măcar am văzut cum e şi pe aici.

    RăspundețiȘtergere
  9. As spune un lucru simplu despre iertare, nu imi plac cuvintele sofisticate: copilarie - "copilul ranit" - uita si iarta usor, alearga la fel de senin in bratele parintelui, fratelui, pentru ca iubirea, inocenta lui, forta interioara, este deasupra tuturor judecatilor......... poate vi se pare acest comentariu imatur, eu l-as numi simplitate. Despicatul firului in patru, invidia, inversunarea sunt lucruri care ne indeparteaza de "inner child", pentru a putea ierta, a ne ierta, cel mai greu este sa regasim "copilul din noi"..........

    RăspundețiȘtergere
  10. Într-adevăr copiii ne iartă necondiţionat şi nesfârşit. Eu nu consider comentariul imatur; tocmai în acest sens spuneam pe 4 septembrie că aş vrea să mai semăn cu fiica mea. Mă întreb totuşi dacă ei nu ne iartă tocmai pentru că nu ştiu ce este iertarea. Atunci când vor afla că pot să ierte şi pot să nu ierte, îşi vor pierde inocenţa şi ne vor condamna pe noi, cei care am greşit de atâtea ori în faţa lor contând tocmai pe iertarea lor nesfârşită.
    Pe de altă parte, nu aş pune „despicarea firului în patru” tocmai printre păcatele capitale ale maturităţii.

    RăspundețiȘtergere
  11. > copilul ranit" - uita si iarta usor, alearga
    > la fel de senin in bratele parintelui,
    > fratelui, pentru ca iubirea, inocenta lui,
    > forta interioara, este deasupra tuturor
    > judecatilor.........

    Gindul asta place foarte mult sufletului meu…

    Dar mintea vine si zice ca, la fel de usor cum iarta, copiii sunt capabili de cruzime. Evident ca trebuie sa-i ierti, fiindca nu stiu ce fac. Problema e ca asa sunt si unii adulti – care reactioneaza emotional si nu se controleaza. Trebuie sa-i iertam? Dar responsabilitatea individuala unde incepe si unde se termina?

    Acum o sa mai citesc odata fraza de mai sus…

    RăspundețiȘtergere
  12. > Nu resping din start sentimentele omeneşti de > care pomeneai, nu le refuz, dar e bine ca
    > acestea să nu ne domine, să ne definească

    Evident. Poti fi relativ echilibrat dar sa existe anumite subiecte care sa te indispuna, sa te irite, sa te enerveze, sa te faca sa spumegi.

    Singurul motiv pentru care accept motivatia “igienica” a iertarii este faptul ca indirect ii ranesti pe cei din jurul tau, familia, colegii, vinzatoarea din colt, fie si prin faptul ca ii privezi de o vorba buna. Si ei n-au nici o vina.

    RăspundețiȘtergere
  13. Aceasta este o altă întrebare bună. Sugerează ideea că dacă toată lumea ar ierta pe toată lumea, responsabilitatea s-ar dizolva într-o mare de concordie. Probabil că aşa o fi dar până acum nu văd mari şanse de a ne confrunta cu acest pericol. Dimpotrivă, ne judecăm şi condamnăm excesiv unii pe alţii pentru tot felul de motive, de multe ori neîntemeiate şi, desigur, subiective.
    A nu ierta înseamnă a judeca. Iar o judecată se face în funcţie de nişte criterii, mai întotdeauna personale, subiective. Cineva - persoană, grup, societate, autoritate - ne-a greşit nouă şi atunci nu iert. Dar aşa cum se spune „Dumnezeu să te ierte pentru că eu nu pot”, se poate spune „Dumnezeu să te judece pentru că eu nu pot”. Subiectiv mi se pare a fi un temei insuficient, oricât ar fi de întemeiat, de judecată.
    Şi mai este ceva: „Să ridice piatra...”

    Prins de polemică, nu aş vrea să trec în extremă şi să susţin iertarea absolută, generalizată. Dar uneori ne erijăm fără temei în instrumente ale dreptăţii şi prin aceasta ne facem nouă înşine rău.

    RăspundețiȘtergere