La judecata muntelui

Călimani: Vârful Pietricelul (stânga),  Negoiul Unguresc (centru) şi Pietrosul (dreapta) văzute de la  12 Apostoli

Sâmbătă, pe la prânz, voi fi din nou pe cel mai înalt vârf de pe creasta care se vede la orizont. Călimanii au ajuns munţii mei de casă unde mă reped mai de fiecare dată când am ceva timp şi câţiva bănuţi. Iar pe Pietrosul merg parcă în pelerinaj. Vârfului îi dau socoteală atunci când ajung sus: după iulie 2009, am mai fost în septembrie apoi în mai anul acesta şi de fiecare dată a trebuit să-i spun ce am făcut şi că m-am mişcat cu rost din locul în care eram data trecută. Pentru că atunci, prima dată, mi-a salvat sufletul şi m-a împăcat cu mine însumi, i-am rămas dator şi m-a obligat să nu mă mai pierd cât timp umblu pe aici, pe asfalt, printre betoane şi prin gaze de eşapament. Orice s-ar întâmpla în lumea de jos, pe munte trebuie să mă întorc cu fruntea sus. Şi cum în 2009 am umblat singur pe acolo, în primăvară cu soţia iar acum voi fi cu 4-5-6 prieteni este foarte probabil să mă fi ţinut de cuvânt. Voi afla de la el sâmbătă.

Muntele meu e mai puţin indiferent decât pustiul lui Paler dar judecă la fel de necruţător:

Cu oamenii te mai înţelegi, te fereşti, te explici, profiţi de o licărire de compasiune. Uneori frica aţipeşte sau oboseşte. Deh, oamenii au slăbiciunile lor. Nu sunt absoluţi ca pustiul. Pustiul nu iartă, nu uită şi nu are momente de slăbiciune. El e orb şi implacabil. Un călău somnolent şi necruţător care nu are nici vanitatea puterii, nici nevoia de a se spăla pe mâini ca Pilat sau de a se arăta uneori mărinimos. Te ucide ca pe o gânganie fără să-ţi dea nicio importanţă.

(Octavian Paler - Viaţa pe un peron)