Puţin e de ajuns

PÂINEA UNEI FETIŢE

Arezzo, 7 august

   AM VRUT să fac o experienţă: să trăiesc, câteva zile, ca şi când aş fi un om sărac, un vagabond, un fugar. Să trăiesc singur, fără ajutorul şi tovărăşia nimănui. Am dat concediu secretarilor, valeţilor, şoferilor; am închis cele două automobile în garaj; am cumpărat de la un ţăran o haină veche şi, cu câteva lire în buzunar, am pătruns în văile Apeninilor toscani.

Sunt ani şi ani de când duc o viaţă de om bogat, adică sunt o victimă fără libertate. M-am săturat de mese încărcate, de plecăciunile paraziţilor, de curtoaziile şi de curiozităţile oamenilor prea bine cunoscuţi. Simt o nostalgie pentru viaţa mizerabilă şi disperată pe care am dus-o până la douăzeci şi şase de ani. După ce-am fost asaltat de mii de cerşetori şi de maniaci, am vrut, cel puţin o săptămână, să savurez viaţa săracului, a părăsitului. De acum înainte, am înfăţişarea unui cerşetor urâcios şi distrat.

Pentru cineva care a gustat toate puterile, nu este alt refugiu decât neputinţa. Pentru cine a posedat tot ce se poate cumpăra în lume, nu mai e refugiu decât în mizerie. E o comedie — o comedie ridicolă poate — dar care, din fericire, n-are spectatori.

Nu ştiu italieneşte şi n-am luat cu mine nici hartă, nici ghid. Am rătăcit la întâmplare. Aceste ţinuturi nu sunt bogate, dar sunt frumoase. Râuri care în acest anotimp sunt nişte şanţuri albe şi uscate ; munţi pleşuvi, râioşi, în care grâul semănat de oameni creşte rar şi sărac, amestecat cu neghină şi cu mărăcini. Deasupra, câteva livezi încă înflorite, câţiva torenţi care duc la vale mai mult pietre decât apă, câteva petice de pădure salvate, nu se ştie cum, de toporul acestor munteni, duşmani ai copacilor. Din loc în loc, ruinele unui castel, un teren medieval restaurat, o casă neagră, din care ies turme de copii miraţi, o mănăstire mare ascunsă între brazi, o biserică fără clopotniţă şi cu uşa închisă. Pretutindeni vaci albe, oi cu lâna murdară, porci care râmă grohăind şi, rareori, câte o păstoriţă cu părul ascuns sub o năframă galbenă, care încearcă să nu fie văzută.

   N-am intrat în nici un han. Am cumpărat pe drum puţină pâine din prăvăliile din sate, am băut din fântâni, am furat câteva fructe crude de pe câmp, am dormit sub stejari şi la umbra clăilor de fân.

Locuitorii sunt oameni neciopliţi, dar oameni buni. Deşi nu ştiu decât cinci sau şase cuvinte italieneşti, au arătat totdeauna că mă înţeleg şi mi-au oferit ceea ce aveau, chiar înainte de a cere. Într‑o zi am mâncat, în mijlocul câmpului, în tovărăşia unor cosaşi care se odihneau. M-au întrebat de unde eram şi de unde veneam - după câte am înţeles, dar n-am putut răspunde. Şi totuşi, mi-au dat puţină supă şi salată, şi o pătlăgică roşie crudă. Femeile vorbeau între ele şi, după cât mi s-a părut, mă plângeau.

În altă zi, am găsit un bătrân care tăia ramuri de copaci, singur într-o pădure. Am stat împreună mai multe ore. În tinereţea sa fusese în America şi-şi amintea câteva cuvinte englezeşti. Mi-a spus că e multă sărăcie în aceste ţinuturi, dar că toţi preferă să trăiască sau cel puţin să moară aici, între munţii lor. S-a mirat mult că venind dintr-o ţară aşa de bogată, aveam o înfăţişare atât de săracă. Am înţeles bănuiala lui: că are în faţa sa un răufăcător fugit din America şi totuşi s-a arătat tot aşa de primitor şi de binevoitor.

Dar întâlnirea care mi-a lăsat cea mai puternică impresie, a fost întâlnirea cu o fetiţă. În toată ziua precedentă nu întâlnisem nici un sat: isprăvisem pâinea şi, dintr-o pudoare ridicolă, nu îndrăznisem să cer la casele sătenilor. Eram obosit şi flămând. La căderea nopţii, am ajuns într-o pădure de castani şi am observat că la marginea pădurii era o livadă pietroasă şi o fântână.

Lângă fântână, aşezată jos, era o fetiţă. Îndată ce mă văzu, îi fu teamă să se ridice. Putea să aibă doisprezece sau treisprezece ani: cea mai frumoasă creatură pe care am văzut-o vreodată. Pe obrazul său ars de soare străluceau doi ochi verzi, încântători. Şi pe capul descoperit, ondulaţii şi bucle negre. Între buzele proaspete şi roşii, un zâmbet involuntar, alb de tot. O minune.

Ca să n-o înspăimânt, m-am aşezat pe un bolovan, la oarecare distanţă. Fetiţa era liniştită: nu zicea nimic, dar nu mă pierdea din ochi. Patru vaci enorme păşteau aproape. Aşa rău îmbrăcat şi gâfâind, trebuie să fi avut în adevăr înfăţişarea unui nenorocit, a unui vagabond.

După un sfert de oră, nu ştiu prin ce minune, fetiţa scoase dintr-o legătură o bucată de pâine neagră, se apropie de mine şi mi-o întinse, cu un zâmbet timid, murmurând câteva cuvinte. Ghicise că‑mi era foame. Mulţumii cum putui, apoi muşcai cu voluptate din pâine. Niciodată n-am simţit un gust aşa de bun şi de savuros.

Aceasta să fie adevărata hrană a omului ? Aceasta adevărata viaţă?

(Giovanni Papini - Gog)