M-am trezit gândind că îmbătrânesc fără a găsi înţelesul lumii. Mă uit de jur împrejur şi văd că oamenii de vârsta mea (şi chiar mult mai tineri) sunt, în general, oameni care au ajuns la nişte concluzii cu privire la lume, au aflat despre ce este vorba în existenţă. Eu încă mai caut, mă mai întreb şi nu se întrezăreşte nici o nădejde de certitudine. Nu se întrezăreşte pentru că nici nu vreau să o găsesc. Dar dacă eu îmi mai permit jocul nesiguranţei şi al devenirii absolute (ta panta rhei, până la urmă), să copilăresc etern, ce am să-i spun copilului meu atunci când mă va întreaba ce anume contează cu adevărat? Nu poţi să-i spui cuiva atât de apropiat, care aşteaptă de la tine Soluţia Lumii, că de fapt, toate-s zădărnicie şi goană după vânt. Şi am să-i spun, dacă mă va întreba, că oamenii contează pe această lume deorece orice există în afara ta îşi face intrarea în propriul univers prin ei. Dacă alungi oamenii din viaţa ta, rămâi singur şi singur nu ai niciun înţeles.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu