Este un loc aproape comun că nu ne putem cunoaşte decât prin ceilalţi. Ceilalţi care devin astfel o oglindă a noastră. Ce se întâmplă atunci însă când chipul pe care-l arată oglinda este hidos? Când, printr-o întâmplare, observi deodată cum te văd alţii iar imaginea lor de acolo nu are nimic de a face cu ceea ce ai fi vrut tu să oferi. Atâta timp cât te nemulţumeşte imaginea, ce este de făcut? Spargi oglinda? Te schimbi? Te faci că nu ai băgat de seamă şi mergi liniştit mai departe?
Cu siguranţă nu te schimbi în funcţie de ceea ce îţi arată imaginea oglindită în ceilalţi - ajungi un clovn, o paiaţă, o marionetă. Dar e bine să te uiţi adâncit şi preocupat în sticla lucitoare poate într-adevăr este ceva acolo care oglindeşte ceva ce nici măcar tu nu ai văzut. După care să mergi, nu foarte liniştit, mai departe.
 |
| Negoiul Unguresc, Călimani |
Cum spuneam, am fost la munte. Şi mi s-a dat o foarte usturătoare lecţie de solidaritate. Mai curând de reală lipsă de solidaritare. Pe drept cuvânt mi s-a reproşat că nu mă gândesc la Grup, la ceilalţi. Recunosc că aşa este; sunt, foarte probabil, un singuratic. Am fost îngrijorat de o singură persoană de care mă simţeam responsabil şi care era foarte posibil de a se afla în situaţia de a avea nevoie de ajutor. (Nu avea echipament, a ajuns pe creastă aproape întâmplător datorită inclusiv mie etc.) Din când în când am întrebat dacă e OK, dacă are nevoie de ajutor, uneori mi l-a cerut şi cam atât. Recunosc faptul că am carenţe uriaşe la capitolul solidaritate dar mai cred că o mână omenească, reală, caldă ori un băţ de tracking dat celui care are nevoie în momentul în care are nevoie face mai mult decât o grijă vagă, difuză şi care nu angajează cu nimic.
Poate voi mai reveni asupra ieşirii din Călimani, dar în niciun caz cu un jurnal. O relatare fidelă şi luminoasă a ceea ce a fost găsiţi, cu voia autoarei, aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu