Mai mult ca imperfectul

Cineva-mi spunea că ar fi simplu ca lucrurile să fie astfel. Dacă am fi înconjuraţi numai de ziduri şi am trăi singuratici în grote, ca un personaj de al lui Paler, s-ar crea o raţionalitate a singurătăţii în jurul căreia poţi construi o lume. Aşa cum trăieşte un condamnat pe viaţă: îşi găseşte rosturi, sensuri, motive de a merge până la capăt. Da, într-adevăr, ar fi prea simplu să fii singur. Ce se întâmplă însă atunci când cineva răspunde de dincolo de zid? Când îl sparge şi pune în loc o fereastră prin care să intre soarele? Paradoxal, îţi ia şi ultimul lucru pe care îl mai aveai: dreptul de a dispera şi de a suferi. Rămâi mai singur decât ai fost înainte, mai fără înţeles şi eşti obligat, deşi nu ţineai neapărat să o faci, să îţi pui din nou întrebarea: „Şi acum ce facem?”. Câteodată lumina care intră printr-o astfel de fereastră este atât de orbitoare, te aruncă într-o libertate atât de responsabilă şi de dificil de gestionat încât preferi să pui din nou cărămizi în spărtură. Cum spunea un personaj din Orb prin Gaza: „E mai simplu să fii o grămadă de gunoi”.
Pe de altă parte, poate ferestrele sunt peste tot în jurul nostru şi nu avem ochi pentru ele. Aşa cum, ca naţiune, am avut şansele noastre în istorie şi pe toate le-am dispreţuit. Avem ochi doar pentru lucrurile mici; suntem prea meschini pentru lucrurile cu adevărat importante.