Am leac pentru suferinţa ta

Oare preţul remediului nu era mai greu decât boala?

Mi-a plăcut tare mult un capitol din Soluţia Schopenhauer a lui Irvin D. Yalom peste care nu vreau să trec. 

Este vorba despre un membru al grupului de terapie - Pam - care îşi caută remediul unei obsesii după doi bărbaţi din viaţa ei într-un grup de meditaţie din India. Interesantă poziţia terapeutului - Julius - care recunoaşte că în tinereţe un asemenea gest din partea unui pacient l-ar fi ofensat şi ar fi fost interpretat ca o desconsiderare a metodelor sale. Acum a ajuns la concluzia că pacientul este dator să caute orice metodă ori tehnică care îi face bine. 

Pam ajunge în India şi sub îndrumarea unui guru vestit învaţă respectiva tehnică de meditaţe, nu fără probleme legate mai ales de integrarea în noul grup şi de atmosfera exotică. Dar mereu mai era ceva, ceva care în permanenţă o făcea să nu aibă linişte, în ciuda efectelor benefice evidente ale practicii respective. Şi, într-o noaptă se trezeşte cu o frază de a lui Nietzsche în minte: „Trebuie să ai în sinea ta  haosul, pentru a putea da naştere unei stele care dansează.” 

„Evident. Acum înţelegea sursa ambivalenţei ei faţă de Vipassana (tehnica de meditaţie). Goenka (guru) se ţinuse de cuvânt. Le oferise exact ceea ce promisese: calm, linişte şi, cum spunea el adesea, contraechilibru. Dar cu ce preţ? Dacă Shakespeare ar fi făcut Vipassana, s-ar mai fi născut oare Lear sau Hamlet? Ar mai fi fost oare scrisă oricare dintre capodoperele culturii occidentale?” Este evident că aceasta nu înseamnă, corelativ că nepracticanţii de Vipassana ar deveni, prin aceasta genii. Dar marile nume ale civilizaţiei europene din care Yalom îi aminteşte pe Kafka, Dostoievski, Virginia Woolf, Hardy, Camus, Platon, Poe sunt părinţii noştri spirituali şi dacă gândim în modul în care gândim, lor le-o datorăm. 

Pam îşi continuă raţionamentul şi ajunge şi la efectul acestei anestezieri şi asupra oamenilor obişnuiţi. „Oare Buddha înţelesese bine? Oare preţul remediului nu era mai greu decât boala? (...) Oriunde privea, Pam vedea doar renunţare, sacrificiu, limitare şi resemnare. Unde dispăruse viaţa? Bucuria, expansiunea, pasiunea, carpe diem?”

Sunt de acord că bună parte din cultura europeană, cea profundă şi poate singura care contează a fost creată din geniile care au avut curaj să se uite cu îndrăzneală spre neant şi haos. Există şi în filosofia greacă, parte din ea, oroarea de suferinţă şi căutarea remediului şi a căilor de evitare a ei. Au inventat şi filosofii occidentali leacuri pentru această maladie conexistenţială însă medicamentele lor au fost de cele mai multe ori fără efect. Dar asta ne-a făcut să înaintăm, să progresăm. Poate nu întotdeauna progresul rimează cu binele dar, cu siguranţă, resemnarea nu rimează absolut niciodată cu nimic. Putem, uşor, să ne oprim din mers şi să contemplăm doar frumosul, prefăcându-ne că urâtul şi răul nu sunt ale noastre şi nu aparţin acestei lumi. Dar marea provocare este de a înfrunta tenebrele şi de a le integra vieţii care doar prin asta are şanse de a deveni completă sau măcar nemutilată.