„Continuu, cu un elan exagerat, înfruntă cu visul ei această realitate diferită şi îl izbeşte de formele rigide cărora le împrumutase alte contururi, asemenea vreunui călător tragic care, având o hartă falsă, ar întâlni, în noapte, numai prăpăstii acolo unde s-ar fi aşteptat să găsească o cale netedă şi rezistentă.”
(Jules de Gaultier - Bovarismul)
„Aceasta este harta pe care dorim s-o alcătuim în mintea noastră: o călăuză de nădejde ce ne permite să-i ocolim pe cei care nu merită timpul şi încrederea noastră şi să-i includem pe cei care merită. Printre cele mai bune indicii că harta noastră întotdeauna empirică este greşită se numără tristeţea, mânia, senzaţia de a fi trădat, surprinderea şi dezorientarea. Atunci când acestea ajung la suprafaţă trebuie să ne gândim la instrumentul nostru mental de navigaţie şi la felul în care trebuie să-l corectăm (...).”
(Gordon Livingston - Prea devreme bătrân, prea târziu înţelept)
„Teritoriul nu mai precede harta, nici nu-i mai supravieţuieşte. De aici înainte, este harta cea care precede teritoriul, este harta cea care generează teritoriul.”
(Jean Baudrillard - Simulacre şi simulări)
Aşdar, dacă ne izbim noaptea ori în furtună de un perete de stâncă acolo unde trebuia să fie potecă, nu stânca este de vină.Dar nici stâncile nu sunt mereu stânci, ci doar credem că sunt astfel pentru că harta noastră le-a definit, după criterii subiective şi mai mereu vagi, ca fiind obstacole de netrecut.
Hai sa-ti spun si eu o poveste. S-a intimplat acum vreo suta si mai bine de ani in Alpi. O unitate a armatei franceze facea manevre si jocuri militare. Un tinar locotenent trimite trei soldati ca cercetasi, pe virful muntelui. La scurta vreme dupa asta isi da seama din vale ca este un viscol cumplit pe virful muntelui. Trec citeva zile, soldatii (imbracati in tinuta de vara) nu mai apar, locotenentul ii crede morti. Dupa inca vreo doua zile, soldatii coboara teferi din munte. Locotenentul e fericit si-i intreaba ce s-a intimplat. Soldatii povestesc ca au vazut ca vine furtuna, dar stiau ca au o harta si ca o sa-si poate gasi drumul inapoi din munte, asa ca si-au pus cortul si au asteptat sa treaca furtuna, apoi folosing harta si-au gasit drumul spre tabara. Locotnetul stie ca soldatii erau iliterati si cere sa vada harta.
RăspundețiȘtergereEra o harta a muntilor Pirinei.
Cristian
Frumoasă povestea şi poate fi acceptată de un adept al unei filosofii de genul „dacă este să îţi găseşti drumul spre casă, îl găseşti orice s-ar întâmpla”. Sau că încrederea ori/şi credinţa este/sunt de ajuns pentru că restul vin de la sine. Dar nu sunt adeptul acestei filosofii şi, de aceea, atunci când merg în Alpi vreau să fiu sigur că am harta munţilor Alpi la mine. Şi una cât mai precisă.
RăspundețiȘtergereSa presupunem ca erai unul dintre cei trei soldati, singurul stiutor de carte. Le-ai fi spus celorlati ca nu e o harta corecta?
RăspundețiȘtergereEste o întrebare la care pur şi simplu nu am răspuns.
RăspundețiȘtergereProbabil ştiu câte ceva, ca tot omul, însă nu (mai) am trufia de a impune cunoaşterea mea asupra altora. Cum acţionez eu, în virtutea acestei cunoaşteri, am spus-o; ştiu că, fatalmente, este o cunoaştere limitată şi incompletă dar sunt în măsură să răspund şi să dau seamă de ea. Tocmai datorită caracterului ei limitat şi incomplet – harta subiectivă – accept (sunt obligat să o fac) şi hărţile subiective ale celorlalţi. Dacă alţii funcţionează ok în Alpi după o hartă a munţilor Pirinei ar trebui să ridic din umeri şi să spun „Asta e!” sau „Aşa funcţionează ei!” sau „Cine ştie, poate nici harta mea nu este mai exactă!” etc., etc.
Asta când eşti observator exterior. Când eşti implicat, faci parte din acel grup rătăcit e cu totul altceva. Eu, din principiu, nu impun harta mea asupra altora dar nu accept nici ca alţii să îmi impună harta lor, mai ales în situaţii hotărâtoare (e aşa de vag termenul acesta!).
Ţinând cont de cele de mai sus, în situaţia de faţă ar trebui să le spun că, după părerea mea, ceva nu este în regulă. Să le prezint argumentele mele, să le aud pe ale lor iar în urma acestei discuţii, să contruim împreună o soluţie.
Pe scurt: cât timp acţionăm singuri, fără a-i afecta fundamental pe ceilalţi, este treaba fiecăruia ce hartă întrebuinţează. Atunci, însă, când acţiunile noastre îi afectează pe ceilalţi trebuie să dăm socoteală de ceea ce avem în cap. Şi avem dreptul să cerem socoteală atunci când suntem afecaţi de acţiunile celorlalţi.
Este acesta un răspuns teoretic la o problemă care nu este deloc teoretică. Cum spuneam, mi se pare o întrebare grea care nu poate avea un singur răspuns. Practic, cred că depinde foarte mult şi de context, fără a încerca, prin asta, să evit o poziţie tranşantă.