O poveste spusă într-un film: Un om sărac dintr-un sat avea un cal cu care-şi făcea toată treaba. Într-o zi calul fuge şi toată lume îl compătimeşte pe stăpân: „ce rău trebuie să-ţi fie!”„Poate că da, poate că nu”, spune el. Armăsarul se întoarce după el cu 10 iepe „Ce bine trebuie să-ţi fie!”„Poate că da, poate că nu”. Fiul lui se urcă pe un cal care-l trânteşte la pământ iar copilul paralizează „Ce rău trebuie să-ţi fie!” „Poate că da, poate că nu”. Vine războiul şi toţi băieţii sunt mobilizaţi cu excepţia celui cu spinarea frântă. „Ce bine trebuie să-ţi fie!”„Poate că da, poate că nu”. Binele şi răul sunt - adesea, mereu? - contextuale, o concluzie care-şi are originea în relativismul axiologic post-modern. Aşa cum este şi în această poveste, publicul, comunitatea, societatea sunt autorităţile care dictează ce este bine şi ce este rău, acestea neexistând în sine, în absolut. Sunt nişte constructe şi nu Idei ori certitudini revelate.
Şi încă ceva: În oricare din aceste momente „publicul” poate trage o concluzie în privinţa vieţii protagonistului: „Ce destin fericit/nefericit are!”. Şi, în fapt, nu este vorba de niciun destin ci doar de o înşiruire de întâmplări valorizate, desigur, contextual de, desigur, ceilalţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu