Nici măcar în Rai nu e uşor

Un film care aparent nu are nimic deosebit - „As it is in Heaven”. Nu are cine ştie ce acţiune, dialoguri „înţelepte”, nci vorbă de efecte speciale şi totuşi te cucereşte. Fără a-i jigni pe iubitorii de film, compar producţia asta suedeză cu o carte în care găseşti nenumărate înţelesuri. 

Personajul principal este un fost dirijor celebru care se retrage în satul natal atunci când îl lasă sănătatea. Aici nimeni nu-l cunoaşte pentru că la plecare, la vârsta de 7 ani, agentul său îi schimbase numele. Cumpără sediul fostei şcoli din sat şi vrea să trăiască „doar ascultând”. Oamenii ştiu însă cine este - un muzician vestit - şi trag de el să se ocupe de corul bisericii. Iniţial refuză însă (nu-mi este foarte clar de ce, poate în urma privirii unei femei) în cele din urmă acceptă: se angajează cantor la biserică şi printre atribuţii are şi pregătirea corului. Din acest moment viaţa fiecărui om implicat se schimbă. Deşi nu se prea ocupă de muzică fiecare îşi găseşte, la îndemnul dirijorului, propria voce. Descoperirea de sine nu este uşoară: fiecare vede ce viaţă strâmbă a dus, cum s-a pierdut lângă nişte oameni cărora nu le-a păsat decât de ei şi mai vede cât de singur a fost. Fiecare şi-a trăit propria dramă în dispreţul ori în indiferenţa celorlalţi. Odată descoperirea de sine realizată, nimic nu mai este cum a fost. Soţia preotului încearcă să îl facă pe acesta să înţeleagă adevărul şi nu învelişul din vorbe al celor propovăduite; Gabriella îşi părăseşte bărbatul care o stâlcea sistematic în bătaie; un bătrân dă glas iubirii de o viaţă pentru femeia iubită. E greu, este cumplit de greu (cam cum spunea Epictet) dar oamenii se eliberează prin ei înşişi şi nu îndemnaţi de Daniel, dirijorul. Omul acesta aparent nu face nimic: dă frâu bucuriei din oameni care nu întârzie să se reverse. Şi odată cu ea, demnitatea şi libertate. Daniel nu este un guru, un înţelept, creator de şcoală ori lider de sectă. Nu are charismă, prestanţă ori verb. Parcă nu dă nimic însă lângă el fiecare dă totul.

Totul e uman şi umanitate în acest film. Ce se petrece aici s-ar fi putut întâmpla într-un sat din Vaslui sau din Argentina. Dacă se vorbeşte de Dumnezeu şi de credinţă, se vorbeşte doar pentru a le readuce pe pământ şi printre oameni, departe de hainele rigide şi strâmte în care au fost încorsetate de teologi şi de biserică. La un moment dat se pomeneşte de îngeri însă atunci când un personaj spune că a văzut aripi la colegii de cor. „Eşti pregătit când le vezi la toată lumea (aripile de înger). Poţi dacă perseverezi!”, spune Lena. Îngerii sunt oamenii văzuţi astfel şi Daniel însuşi îşi câştigă acest rang atunci când iubeşte. E mult înţeles de iubire în film: Când, după timp, dirjorul se întâlneşte cu fostul său agent acesta îl întreabă: „Ţi-ai îndeplinit visul (acela de a compune o muzică în stare să deschidă inimile oamenilor)?” „Da, aşa cred!” „Dar cum? De ce cu aceşti oameni?” „Mă iubesc. Şi eu îi iubesc pe ei!”. După ce află lucrul acesta, după ce se iubeşte cu femeia de care era îndrăgostit, Daniel moare. Îşi îndeplinise misiunea ori poate a plătit pentru îndrăzneala de a se desprinde de pământul natal şi de reveni în lume. Aşa ca Josef Knecht, din „Jocul cu mărgelele de sticlă”.

Toţi cei pe care i-a iubit, cărora le-a redăruit viaţa, au rămas acum singuri. Liberi, pe picioarele lor, într-un Rai frumos în care este, uneori, atât de greu de trăit.

Încă ceva, din multele lucruri rămase nespuse despre acest film: numai oamenii dăruiţi pot scoate ce e mai bun, mai frumos din ceilalţi. Noi, restul, trebuie să fim atenţi ca aceştia să nu treacă ignoraţi pe lângă persoana noastră. S-ar putea să fie cel mai bun lucru care ni se se întâmplă. Singurul.

Ce-i de făcut

În povestirea Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz (1829-1874), Jorge Luis Borges vorbeşte de un gaucho care ajunge, în urma unei altercaţii, criminal. Fugar, este împresurat de jandarmi în mlaştini, se luptă cu ei dar în cele din urmă este dovedit şi capturat. Cum pe vremea aceea răufăcătorii erau trecuţi în tabăra celor „buni”, devine soldat şi treptat îşi „îndreaptă trecutul”. Îşi găseşte o femeie cu care are un băiat, are pământ şi înaintează în ierarhia jandarmeriei rurale. „În acea vreme trebuie să se fi socotit un om fericit, cu toate că în adâncul fiinţei sale, nu era pe deplin mulţumit”, ne spune povestitorul. Mai aflăm că pe Tadeo Isidoro Cruz îl aştepta o noapte  fundamentală şi decisivă, noaptea în care avea să îşi vadă propriul chip. „Înţeleasă aşa cum se cuvine, acea noapte epuizează întreaga lui poveste; mai precis, o clipă din acea noapte un gest din acea noapte, căci gesturile sunt cele care constituie simbolul nostru. Orice destin, oricât de lung sau de complicat ar fi, se reduce de fapt la un unic moment: momentul în care omul înţelege pentru totdeauna cine este”, spune Borges.

Cruz primeşte misiunea să captureze un criminal fugar pe care, în cele din urmă îl împresoară. Lupta începe în întuneric iar în confruntare sergentul, fost tâlhar, începe să înţeleagă. „Înţelesese că nici un destin nu-i mai bune decât altul, dar că fiecare om trebuie să dea ascultare celui pe care-l poartă înlăuntrul său”. El de fapt era celălalt în care s-a recunoscut şi, în confruntare, trece de partea lui.

Libertatea este, din acest punct de vedere, limitată. Nu putem fi orice; maximul pe care-l putem face este de a fi noi înşine. „Să devii cel care eşti!”, cum spune Nietzsche. Un fel de construcţie cu „materialul clientului” şi nu o inventare. Eşti ascuns în tine şi un gest aruncă lumină asupra ta şi te scoate la suprafaţă. Tot cum ne spune Borges, atunci când nu eşti pe calea cea bună „în adâncul fiinţei, nu eşti mulţumit”. Sau, cum se zice astăzi, intuiţia îţi dă de veste că nu eşti în locul potrivit. Hainele în care eşti îmbrăcat se cer aruncate renunţând la epoleţi sau ce va mai fi având fiecare pe umăr. 

O spune frumos şi îndestulător Borges. La fel de frumos o spune şi Hesse, în Narcis şi Gură de Aur: „Căci un om care încearcă să se realizeze cu darurile ce-i sunt date de la natură, face lucrul cel mai important, singurul lucru cu sens pe care-l poate face. De aceea îţi spuneam atât de des odinioară: nu încerca să-l imiţi pe cugetător sau pe ascet, ci fii tu însuţi, încearcă să te realizezi pe tine însuţi.” Orice ar însemna asta.

  

M-am întors: am rătăcit dar nu m-am pierdut

Rătăcesc de ceva vreme prin afara mea. Pe afară e un fel de a spune pentru că rătăcesc pe dincolo pentru că nu a existat un înăuntru, un interior, aşa că am fost cumva nevoit să privesc la tot ceea ce au alţii de spus, de făcut. E în regulă pe la ei. Fiecare cu ale lui, fiecare demn de toată stima. Cu povestea, cu înţelesurile, cu străduinţa sa. Am încercat să mă las impresionat de o lume sau alta, de felul în care a pus unul sau altul necunoscutele lumii în ecuaţie, am inventat chiar eu alte sisteme pe baza teoremelor lor dar nici un rezultat nu e al meu. Pe o cale tare lungă - mai lungă şi mai sinuoasă această căutare ca niciodată - am ajuns acolo de unde am plecat. Probabil aşa şi trebuia să se întâmple. Nu am vrut să ajung tot aici, dar aceasta e casa mea. Celelalte sunt ale celorlalţi: cabane, adăposturi, ce vor fi fost, însă vremelnice călătorului oricât de solide pentru ei. Acum am ajuns la mine, las rucsacul jos şi-mi aşez obosit dar deloc dezamăgit căştile pe urechi. Aceeaşi muzică dar atât de nouă...

Eclipse  All that you touch All that you see All that you taste All you feel. All that you love All that you hate All you distrust All you save. All that you give All that you deal All that you buy, beg, borrow or steal. All you create All you destroy All that you do All that you say. All that you eat And everyone you meet All that you slight And everyone you fight. All that is now All that is gone All that's to come and everything under the sun is in tune but the sun is eclipsed by the moon. "There is no dark side of the moon really. Matter of fact it's all dark."

„S-apropii cerul de pământ”

O melodie pentru care, să o simţi, merită să faci orice.
Oricât de rău ţi-ar părea după aceea.

Egoismul „bun”

„Da, e frumos să ne pese de ceilalţi şi să dorim să le facem viaţa mai frumoasă. Însă toate lucrurile astea devin posibile doar în momentul în care noi suntem okay cu noi. Dacă nu ne putem face viaţa noastră frumoasă, şansa de a-i putea ajuta pe alţii scade dramatic. Este motivul pentru care prioritatea trebuie să fim noi. Noi şi viaţa noastră. Nu fiindcă am fi egoişti, ci fiindcă doar aşa ne vom permite să ne pese de ceilalţi şi să ne gândim, din când în când, mai mult la ei decât la noi.” (Andrei Roşca - Suntem furtuni) 

Dacă un individ e capabil de o dragoste productivă, atunci el se iubeşte şi pe sine; dacă îi poate iubi numai pe ceilalţi, atunci el e incapabil de iubire. (...) Cel mai important pas în deprinderea concentrării este să înveţi să stai singur cu tine însuţi, fără să citeşti, fără să asculţi radio, fără să fumezi sau să bei. Într-adevăr, să fii în stare să te concentrezi înseamnă să fii în stare să fii singur cu tine însuţi, iar capacitatea aceasta este tocmai o condiţie a capacităţii de a iubi. Dacă sunt ataşat unei alte persoane pentru că nu pot sta pe propriile mele picioare, acea persoană îmi salvează poate viaţa, dar relaţia cu ea (sau cu el) nu este o relaţie de iubire. În mod paradoxal, capacitatea de a fi singur este condiţia capacităţii de a iubi. (Erich Fromm - Arta de a iubi)

Cuvintele pe care le rostim edifică lumea în care trăim. În timpul din urmă, atunci când am vrut să fiu singur, m-am acuzat de „egoism”, egoism care, nu-i aşa, prin esenţa lui este rău. Se opune „altruismului” şi „sacrificiului de sine” care ar fi, prin esenţa lor „bune”. Şi atunci este musai să fii orientat spre ceilalţi şi să te ignori pe tine însuţi. Atitudinea asta, mai curând încremenirea în ea, nu este în regulă şi nu duce la nimic, tot astfel cum egoismul extrem eşuează în patologicul (neproductivul cum ar spune Fromm) narcisism. Întoarcerea spre sine nu este întru admiraţie şi acceptare necondiţionată ci pentru căutare, muncă şi descoperire. Iar dacă acolo, în adânc, ai găsit ceva, te poţi întoarce să dăruieşti. Dacă nu, continuă să cauţi. 

„Iubeşte-l pe celălalt aşa cum te iubeşti pe tine însuţi.” 

Mă bucur că am găsit cartea lui Fromm. M-a făcut să mă gândesc la nişte cuvinte uzate de atâta întrebuinţare şi, schimbându-le înţelesul (ori chiar găsindu-le înţeles), le-a făcut mai proaspete, le-a înviorat şi pe mine odată cu ele.

Cum ar fi fără Ea

La mică distanţă în timp am văzut două filme care mi s-au părut unite printr-o idee: Blindness şi Împăratul muştelor. În primul dintre ele, locuitorii unui mare oraş sunt afectaţi de o epidemie de orbire care se întinde cu repeziciune. Cei afectaţi de boală sunt izolaţi într-un spital dezafectat şi obligaţi să se organizeze singuri, în nişte condiţii mizerabile, cei „sănătoşi”, de afară, având o singură grijă: ca orbii să nu evadeze şi să iasă pe străzi. La fel, în Împăratul muştelor, un avion cu băieţi - copii şi adolescenţi - se prăbuşeşte în ocean iar tinerii sunt nevoiţi să se organizeze pe o insulă pustie, fără sfatul ori autoritatea vreunui adult. 

Fiecare din aceste naraţiuni mi s-a părut că susţine, printre altele, aceeaşi idee: în absenţa Societăţii, a eşafodajului de reguli şi convenţii, de frici şi mentalităţi pe care se sprijină inconştient viaţa noastră, redevenim animale. Nici măcar primitivi nu devenim - societatea primitivă este şi ea guvernată de reguli foarte stricte - ci animale care urmează doar legea celui mai puternic. 

Până de curând am fost tentat să văd în societate tot ce este mai rău, doar gardurile şi limitările pe care le impune în numele unui bine general abstract şi indiferent mie. Privind aceste două filme m-am trezit gândind că, la urma urmei, a trăi în societate are şi efecte pozitive şi nu este aceasta chiar cea mai rea din lumile posibile. Acceptare şi resemnare ori înţelegere? Orice ar fi, cred că această concluzia vine în urma adăugării anilor la vârsta mea şi a apropierii de timpul în care te împaci cu toţi şi cu toate pentru că aşa e în firea lucrurilor.

Fără legătură cu cele de mai sus... Am citit pe youtube că autorul cărţii care a stat la baza filmului Blindness, Jose Saramago, aflat la o terasă, şi-a pus întrebarea cum ar fi o lume în care toţi am fi orbi. „Dar toţi suntem orbi!”, a exclamat el. Chiar aşa - cel care crede că vede să facă un pas un pas în faţă să ne spună şi nouă ce a văzut, să ne conducă, precum în film, spre lumea „normală”.

Despre speranţă şi optimism, cu semnul întrebării

Am încheiat, cu ceva vreme în urmă, cartea lui Malinowsky de care pomeneam în postul anterior. Ultimul paragraf al cărţii este următorul:

 „Care este funcţia culturală a magiei? Am văzut că toate instinctele şi emoţiile, toate activităţile practice conduc omul în impasuri unde lipsuri ale cunoştinţelor sale şi limitări ale puterii sale timpurii de observaţie şi raţionament îl trădează în momente cruciale. Organismul uman reacţionează la aceasta prin izbucniri spontane, în care moduri de comportament rudimentare şi credinţe rudimentare în eficacitatea lor sunt produse. Magia se fixează pe aceste credinţe şi ritualuri simple şi le standardizează în forme tradiţionale permanente. Astfel magia îi procură omului primitiv un număr de acte şi credinţe rituale gata făcute, cu o tehnică distinctă mentală şi practică servind de punte peste faliile periculoase din orice întreprindere importantă sau situaţie critică. Ea îl face capabil să purceadă cu încredere spre scopurile sale importante, să-şi menţină echilibrul şi integritatea mentală chiar în culmea furiei, la paroxismul urii, al dragostei neîmpărtăşite, al disperării şi anxietăţii. Funcţia magiei este de a ritualiza optimismul uman, de a-i întări credinţa în victoria speranţei asupra fricii. Magia exprimă valoarea mai mare pentru om a încrederii faţă de cea a îndoielii, a tăriei faţă de ezitare, a optimismului faţă de pesimism.

 Privind de la distanţă şi de sus, din înălţimile confortabile ale civilizaţiei noastre dezvoltate, este uşor să vedem puerilitatea şi irelevanţa magiei. Dar fără puterea şi ghidajul ei, omul timpuriu nu ar fi putut să-şi stăpânească dificultăţile practice aşa cum a făcut-o, nici n-ar fi putut avansa 1a stadii mai înalte de cultură; de unde enorma ocurenţă a magiei în societăţile primitive şi enorma ei autoritate. Iată de ce descoperim magia ca pe un adjuvant invariabil al tuturor activităţilor importante. Credem că trebuie să vedem în ea încarnarea sublimei nebunii a speranţei care, cu toate acestea, a fost cea mai bună şcoală pentru caracterul uman.”

Sublima nebunie a speranţei. Este aici o justificare a speranţei pentru un om care crede în magie şi, prin extindere, a unui om credincios. A fost o justificare atât de convingătoare încât m-am întrebat ce poate spune un om necredincios în susţinerea speranţei existenţiale, dacă-i pot spune aşa. Ce justificare are un om care nu crede într-o altă lume să se trezească dimineaţa, să parcurgă o altă zi, să cunoască lumea şi să facă binele? Cum poate insufla un astfel de om speranţă în sufletul altuia? 

Există totuşi astfel de motive. Să faci binele fără nicio justificare şi fără certitudinea unei răsplate, cum pomeneam aici este motiv de speranţă. De rost al vieţii. Este o speranţă însă care cu greu poate fi împărtăşită pentru că e dificil să spui: „ştii, nu are niciun sens dar tocmai acesta e cel mai măreţ (...) lucru pe care-l poţi face pe aici!”. Renunţi să o spui şi o ţii pentru tine. Măcar de am aplica-o consecvent, noi cei care ne îndoim de certitudinea unei răsplate, alta decât cea imediată, a faptelor pe care le facem. Nesemnificative, uitate, ignorate dar fiecare cu rostul ei.