Ex nihilo

Am avut la un moment dat un gând, că suntem ceea ce credem. Iar eu ce cred? A crede ceva, pleacă, totuşi, de la a crede în ceva iar eu nu cred în nimic. Între timp am ajuns la concluzia că eu, de fapt, cred în Nimic. Ceea ce e cu totul altceva, mult mai însufleţitor. Este, totuşi, o certitudine.

„Suntem, în cel mai profund sens, responsabili pentru noi înşine. Suntem, aşa cum spunea Sartre, proprii noştri creatori. Prin însumarea alegerilor pe care le facem, a acţiunilor noastre sau a neputinţei de a acţiona, în cele din urmă ne creăm pe noi înşine. Nu putem evita această responsabilitate, această libertate. În termenii lui Sartre, suntem «condamnaţi la libertate».

Libertatea noastră merge chiar mai profund decât elaborarea vieţii individuale. Cu peste două secole în urmă Kant sugera faptul că avem responsabilitatea să dăm formă şi sens nu doar lumii interioare, ci şi celei exterioare. Cunoaştem realitatea exterioară doar aşa cum este ea procesată prin propriul nostru aparat neurologic şi psihologic. Realitatea nu este deloc aşa cum ne-am imaginat-o în copilărie: nu intrăm în (şi nu părăsim) o lume bine structurată. În schimb, jucăm rolul central în constituirea acestei lumi şi o constituim ca şi cum ar părea să aibă o existenţă independentă.

Şi relevanţa părţii întunecate a libertăţii vizavi de anxietate şi munca clinică? Putem găsi un răspuns privind în jos. Dacă suntem constructori primordiali ai lumii noastre, atunci unde este pământul solid de sub noi? Deşertăciunea, Das Nichts, cum spun filosofii existenţialişti germani. Prăpastia, abisul libertăţii. Şi odată cu realizarea deşertăciunii de la baza fiinţării apare anxietatea profundă.” (De fapt apare angoasa, dacă e să fim foarte riguroşi.) 

(Irvin D. Yalom – Darul psihoterapiei)

Privită astfel, existenţa nu are cum să fie veselă. O lume fără început şi fără sfârşit, fără rost şi fără scop, viaţa văzută meteorică şi anonimă ca parcursul unui fir de praf în cosmosul vid, intunecat, rece şi infinit în întinderea lui nu sunt imagini generatoare de veselie. „Totul e deşertăciune şi goană după vânt” spune Ecleziastul, „Povestea oricărei vieţi e povestea unui eşec” (Sartre) de la un nivel cât de cât superior cel al firului ierbii şi constatarea asta generează groază (anxietate cum o numeşte Yalom, angoasă numită de existenţialişti). Modul cum este gestionată de fiecare această groază – laic ori mistic sau doar în termeni de credinţă – este divers, interesant, demn de studiat. Oricum ar fi, dacă ai apucat să vezi astfel lumea, ceva s-a schimbat, nu mai eşti acelaşi, cel dinainte.

Mai cred că, până la urmă, ceea ce diferenţiază un om conştient de acest lucru şi altul care este adeptul altor paradigme, mai optimiste, mai este şi o anumită seriozitate. Seriozitate, nu tristeţe. Ţin mult la acest cuvânt –  „seriozitate” –, care exprimă o atitudine autentică, necontaminată de influenţe exterioare, este acel  „să nu râzi, să nu plângi, să nu urăşti, ci să înţelegi” al lui Spinoza. Dar dacă şlefuitorul de lentile ne îndemna să înţelegem lumea şi să ne abţinem de la a râde fără noimă, cred că el nu ne împiedică să zâmbim.  Nu ai cum să-ţi reprimi un zâmbet măcar atunci când construieşti din nimic, pe nimic şi înţelegi asta. Acesta nu e singurul motiv de bucurie în această lume a lui Nimic, dar e primul, cel fundamental. Cum mi-l închipui pe Dumnezeu zâmbind atunci când, la sfârşitul fiecarei etape a Creaţiei, făcea un pas înapoi, contempla opera – încă incompletă – şi spunea  „E bine!”
___________________________________________________________________________

Chiar suntem ceea ce credem? Într-un sens al cunoaşterii, poate. Moral, însă nu. Chiar contează în ceea ce crezi pentru a fi un om bun, de exemplu? Găseşti temeiuri pentru asta chiar creştin fiind, ori ateu, budist sau islamist. Existenţialist sau pozitivist, optimist ori pesimist. Prin tinereţe, expus numai la marxism, căutam cu o oarecare convingere explicaţii ale lumii, ale istoriei, ale sensului în acea filosofie şi în ideologia timpului. Tot astfel, dacă aş fi trăit într-o comunitate izolată în care singura rază de spiritualitate ar fi venit de la preot, probabil că aş fi fost de acord cu el. Adevărul e o problemă de condiţionare, cum ar spune Huxley. Tocmai din această cauză e indicat să nu devenim fanatici şi e mai înţeleaptă o atitudine sceptică. Este altceva dincolo de adevăruri care îl defineşte pe fiecare: „Omul e mai preţios decât «adevărul» său” (Čapek). Este mai mult decât atât, este el însuşi, ceea ce poartă şi ce este dincolo de orice adevăr şi de orice teorie, acestea fiind doar hainele care îmbracă sufletul. Haine la care putem să ţinen, să ne mândrim cu ele, să fim convinşi că sunt parte din noi, dar nu sunt.
Pornind de aici, apare mai clar concluzia unui film pe care nu pot să-l uit. „Toate ar fi putut fi altfel, dar ar fi avut acelaşi înţeles”. Pe oricare drum o iei, tu eşti pe acel drum, oricare ar fi el, şi acolo, oriunde, îţi reconstruieşti propria lume cu cele bune şi cu cele rele, punând altfel accentele, aranjând altfel mobila, îmbrăcând alte haine, dar mereu sub semnul aceloraşi binecuvântări şi al aceloraşi blesteme.
(Rămâne, totuşi, de văzut cum o ideologie te poate transforma într-un criminal. Poate că problema nu e una doar spirituală în termeni de „destin/soartă”, nici religioasă în termeni de „predestinare/liber arbitru/mântuire”, nici filosofică în termeni de „natură umană”, ci (doar) psihologică şi sociologică.)
___________________________________________________________________________

Existenţialismul lui Sartre anulează dintr-un condei toată îndoiala din ultimul paragraf. Pentru el nu există Dumnezeu şi atâta timp cât nu există comandamente ori lumi supraumane, nu există predestinare şi nici mântuire; nu există o „natură umană”, aceeaşi pentru orice om oriunde şi oricând ar fi trăit, ci doar o „condiţie umană”, nu există „destin/soartă” (ca şi ceva ce e musai să se împlinească, „ce ţi-e scris, în frunte ţie-e pus”) ci o construcţie, o inventare, o definire permanentă de sine. În existenţialism există doar omul cu alegerile sale şi, constat acum surprins, şi ceilalţi oameni cu alegerile lor. În aceste condiţii, da, omul poate fi criminal - pentru că alege să fie astfel sau pentru că alege să nu aleagă ieşirea din această situaţie. Mai mult, pentru Sartre, alegerile nu sunt făcute odată pentru totdeauna: dacă ai ales să fii astăzi erou se poate foarte bine ca mâine să fii laş. Nu eşti aşa cum eşti (nu eşti nicicum), ci aşa cum acţionezi, iar acţiunile tale pot să fie altele mâine decât au fost ieri. Chiar dacă pare o lume a incertitudinii şi a relativismului, ambiţia lui Sartre este să instituie o morală care să-şi găsească temeiul în ea însăşi (în om, de fapt) independentă de existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu. „Existenţialismul nu este un ateism în sensul că s-ar strădui să demonstreze că Dumnezeu nu există. El declară mai degrabă: chiar dacă Dumnezeu ar exista, aceasta nu ar schimba (cu) nimic; iată punctul nostru de vedere. Nu că am crede că Dumnezeu există, dar socotim că problema nu este aceea a existenţei lui; trebuie ca omul să se regăsească el însuşi şi să se convingă că nimic nu-l poate salva de el însuşi, nici chiar o dovadă valabilă a existenţei lui Dumnezeu. În acest sens, existenţialismul este un optimism, o doctrină de acţiune şi numai prin rea credinţă, confundând propria lor disperare cu a noastră, pot creştinii să ne numească disperaţi.” Sartre încearcă să-l contrazică pe Dostoievski  care spusese că „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”. Recunosc că pe mine încă nu m-a convins, accept premisele filosofului francez, dar concluziile sale nu par a decurge decât parţial din acestea. Dar doar despre convingerile lui Sartre, în o altă poveste.

Eu sunt aşa cum sunt

„Rămăsei mut în faţa acestei declaraţii oarbe în care erau concentrate ca într-un nucleu indestructibil acceptarea fără cenzură a ceea ce suntem, trufia liniştită a unei vechi descoperiri că nu putem să fim cum nu suntem şi că nici o aventură n-a putut şi nu va putea ispiti acest eu, bun sau rău, care constituie singura realitate a celui căruia îi e dat să parcurgă o viaţă, să accepte să lupte cu sine. La ce bun? Nu de-aia ne-am născut, ca să luptăm cu noi înşine, ci să trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să scot din mine ceva şi să pun altceva. Transplantul se respinge de către imunitatea eului, chiar dacă acea parte din el care e bolnavă ar trebui înlăturată. Toţi suntem, prin ceva din noi înşine, bolnavi, şi acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice.”

(Marin Preda - Cel mai iubit dintre pământeni)

Fals manual de navigaţie

„Neo-stoicii Renaşterii, transformând curajul de a accepta soarta la modul pasiv (ca în vechiul stoicism) într-o luptă activă cu soarta, au pregătit de fapt calea de a fi a conformismului democratic din America. În simbolismul artei renascentiste, soarta este câteodată reprezentată ca fiind vântul ce suflă pânzele unei corăbii*, pe când omul stă la cârmă şi menţine direcţia atât cât poate fi menţinută în condiţiile date. Omul încearcă să-şi actualizeze toate potenţialităţile; iar potenţialităţile sale sunt inepuizabile. Omul este microcosmosul în care toate forţele cosmice sunt potenţial prezente, şi care participă la toate sferele şi toate nivelurile universului.”

(Paul Tillich - Curajul de a fi)

Frumoasă comparaţie care depăşeşte/se situează deasupra diferenţei conscrate determinism ori libertate. Toţi actorii piesei care este existenţa sunt aici implicaţi: soarta, individul, raţiunea, iraţionalitatea, întâmplarea, scopul, responsabilitatea. Cel mai important mi se pare în această metaforă ideea de relaţie: nici soarta oarbă (ca în tragediile antice în care destinul se împlinea în ciuda a orice) dar nici libertatea absolută, în sensul secului american yes, we can (any) fără a ţine seama de  realităţi. A naviga cu succes înseamnă în primul rînd a şti unde vrei să ajungi (altfel nici nu contează pe unde o iei, Lewis Carroll), apoi în a cunoaşte o grămadă de lucruri despre corabia ta, despre mare, vânturi, stele, pericole, rute, curenţi, climă şi hărţi. Mai trebuie să ai şi curaj dar şi răbdare. Am în minte din „Toate pânzele sus!” (care alături de lecturile din Jules Verne constituie singurele mele lecturi „de specialitate”) secvenţele în care echipajul „Speranţei” plutea la nesfârşit în derivă într-un calm absolut şi încins. Tot astfel, mai ai de ştiut când şi care pânze să le întinzi şi pe care să le cobori pentru a nu fi distrus. Uneori, singura manevră înţeleaptă este să cobori toată velatura şi să aştepţi. Multe lucruri se învaţă; de fapt niciodată nu eşti îndeajuns de bine pregătit atunci când eşti pe mare. Un singur lucru nu ţi-l poate spune nimeni şi asta este doar treaba ta: să simţi când eşti pe drumul bun ori pe cel greşit, pe drumul tău sau al altuia. Atunci când nu mai ai instrumente şi nici repere, să te opreşti şi să asculţi. Poate chiar vântul are ceva de spus.
____________________________
*Această imagine apare şi la un stoic antic: „O bună plutire se realizează punând cârma bine şi pânzele în vânt, o viaţă bună ţinând seamă de puterea de raţiune (puterea raţiunii) şi de dibăcie.” (Epictet - Manualul)


Când eram în armată, la paraşutişti, aveam un maior comandant de companie tare hâtru, însă o anumită atitudine pedagogic-implicată ascundea şi un alt fel de înţelepciune adâncă, lăsată rareori să iasă la suprafaţă. Iar el avea un sfat pe care ni-l dădea nouă soldaţilor: „Atenţie cum o pilotaţi!”, sfat luat de la cursurile de paraşutism, dar care se putea aplica în orice situaţie de viaţă întocmai ca şi metafora citată de Tillich. Odată câţiva dintre noi am fugit din unitate până la un restaurant din centrul Buzăului unde avea nuntă un locotenent „de al nostru” iar la despărţire maiorul ne-a spus doar atât: „Atenţie cum o pilotaţi!”. Paraşuta nu ajunge singură din punctul A în punctul B şi dacă nu ai grijă, dacă nu o pilotezi, te ia vântul şi te duce acolo unde „vrea” el, prea rar în locul în care de fapt trebuie să ajungi. Iar aici nu e vorba nici măcar de prudenţă ci de o anumită minimă (dacă se poate spune astfel) înţelepciune.

De la catedrală la mall

Lipsite de purtătorul lor divin, lucrurile îşi dezvăluie gratuitatea, micimea, faptul că „sunt ceea ce sunt” (Hegel). Sublimului medieval îi succede trivialul modern, absolutului grandios relativul mărunt. Groaznic vertij al unui om uşurat brusc de stavile şi suferind nu atât o dezamăgire, cât o dezorientare; se descoperă liber, dar pigmeu. Eliberat de puterea feudală, care îl condiţiona de naştere, şi de legea religioasă, care îl lega de grija mântuirii, nu mai cunoaşte nici predestinare, nici destinaţie.

O dată cu această eliberare se naşte însă şi banalitatea, adică imanenţa totală a umanităţii. Nu mai există evadări decât în viitor, cerul este jos, greu. Iată-ne obligaţi să aparţinem numai acestei lumi, obligaţi la şederea pe pământ. Nimic altceva decât pământul, am putea spune parodiind o formulă a lui Paul Morand, şi marea sa periferie: cosmosul. Încetând să mai rodească prin aşteptarea unei vieţi mai bune, planeta noastră se chirceşte. Cu religia trebuia să-ţi ispăşeşti greşelile ca să-ţi câştigi mântuirea. De acum înainte este vorba să ispăşeşti pur şi simplu faptul că exişti. Întrebării: cum să trăieşti întru Dumnezeu, care a fost mai mult de un mileniu întrebarea umanităţii occidentale, i se substituie treptat o alta care redescoperă preocupările Anticilor: cum să trăieşti, pur şi simplu.

Sfârşit al relaţiei patetice cu Cel-de-Sus, al acestei dramaturgii biblice care ţinea de cuplul de îndrăgostiţi, de scena de menaj şi de înfăţişarea la tribunal. Lăsat singur cu sine, omul trebuie să înveţe totul: simplul fapt de a se naşte, de a se maturiza, de a îmbătrâni devine problematic.

(Pascal Bruckner - Euforia perpetuă)

Între lumi

Am un sentiment de teamă atunci când privesc la televizor violenţele de stradă. Nu este vorba de o ameninţare pe care o simt faţă de propria persoană: nu sunt acolo iar uneori evenimentele se petrec chiar în altă ţară, aşa cum a fost cazul Marii Britanii astă-vară. Privind haosul ieşind la suprafaţă şi inunând lumea pe care credeam că o ştiu, sunt îngrijorat că nu cunosc realitatea aşa cum este şi că viaţa pe care o trăiesc se va sfârşi. Este acelaşi sentiment de stupoare pe care îl am la cutremur: nu este tocmai o frică de moarte cât de ceva nenatural, necunoscut şi prin asta înspăimântător. Îmi aduc aminte din decembrie 1989 de scenele de la Bucureşti,  actuala prefectură din oraşul meu flancată de TAB-uri ori găurile de gloanţe pe clădirile din Braşov. Acestea erau semne ale unei lumi care nu ar fi trebuit să existe, care nu avea loc în mintea mea dar care a ieşit de niciunde. 

Ce se întâmplă acum, pare, cumva, mai grav decât la Revoluţie. Atunci ştiam relativ clar ce avea să urmeze; consideram că trăim atât de rău încât nu putea urma decât ceva bun. Eram ca nişte credincioşi care aşteaptau, după agonie, răsplata suferinţei lor. Acum însă, ascultându-i pe cei din stradă, nu aud decât dezamăgire şi furie. Cei mai optimişti repetă mantra alegerilor anticipate însă democraţia occidentală nu mai este în stare să promită nimic, ori ce promite nu mai crede multă lume. Aseară mă gândeam că  aşa cum odată m-am culcat având un preşedinte şi m-am trezit având un altul, nu este exclus să adorm într-o democraţie şi să mă trezesc într-o dictatură. Se pare, totuşi, că la această oră mai am drept de vot.

Foto: Hotnews

Actualitate

Prin toamna lui 1991, proaspăt admis la Sociologie-Politologie, am fost oprit pe stradă de un ziarist de la televiziune care m-a întrebat ce părere am de protestele aflate în plină desfăşurare la Bucureşti. Minerii descinseseră în capitală şi solicitau violent debarcarea premierului. Atunci când am fost întrebat cum văd sfârşitul crizei, am răspuns rânjind: „Trebuie ca Petre Roman să demisioneze!”. Îi uram atât de mult pe cei aflaţi atunci la guvernare încât aş fi fost de acord să vină şi ruşii ori chinezii să-i alunge. Roman a demisionat curând sub ameninţarea lămpaşelor dar de atunci mi-a fost tot mai ruşine de ceea ce am gândit şi am spus.
Ceea ce se întâmplă de câteva zile m-a făcut să mă reflectez la acelaşi lucru. Nu am nicio simpatie politică, doar antipatii, dar dacă acum, cineva mi-ar mai pune aceeaşi întrebare, mi-aş exprima dorinţa ca instituţiile să funcţioneze. Există, ar trebui să existe, mecanisme, altele decât revolta, de exprimare a voinţei populare. Care voinţă, nici ea, nu mai este consecvente ci, mi se pare, din nou, ură pură. Altfel cum poţi să respingi fără apel, categoric, reformarea unui sistem - de sănătate în cazul de faţă - care ştii (oricine o ştie) cât de putred este? Dar urâm oameni şi este mai uşor să acţionăm sub imperiul urii decât să discernem ce au de spus, bun ori rău. 

Nu, nu sunt OK. Din fericire!

„Poate că existau oameni care izbuteau aşa ceva. Poate că existau soţi şi părinţi cărora fidelitatea nu le anula plăcerea simţurilor? Poate că existau sedentari, cărora lipsa libertăţii şi a primejdiilor nu le seca, totuşi, inima? Poate. De văzut încă nu văzuse niciunul.

Toată existenţa părea să se întemeieze pe dualitate; erai femeie sau bărbat, vagabond sau burghez, raţional sau simţitor – nicăieri nu puteai trăi concomitent inspiraţia şi expiraţia, bărbăţia şi feminitatea, libertatea şi ordinea, instinctul şi spiritul, întodeauna unul trebuia plătit cu pierderea celuilalt, şi întodeauna şi unul, şi celălalt erau la fel de importante şi demne de a fi dorite!”                                                                                        (Hermann Hesse – Narcis şi Gură de Aur)

 De când am citit cartea, port mereu cu mine citatul de mai sus, fără a-l pune la îndoială. Trăim, avem impresia că trăim, într-o lume duală: dacă este întuneric, atunci acolo nu e lumină, dacă facem un bine, atunci nu am făcut răul, păcătoşi fiind, nu avem cum să fim virtuoşi, lăsându-ne în voia instinctului nu avem cum fi spirituali. Şi mai mult decât toate, dacă am ajuns să fim fericiţi, am alungat din acel loc şi timp nefericirea. Pare aceasta o logică sănătoasă – bazată pe cea funciară, aristotelică – ridicată pe principiul noncontradicţiei: a sau non-a. Un lucru (om) nu poate să fie (fericit) şi să nu fie (fericit) în acelaşi timp. Nu poţi trăi concomitent şi inspiraţia şi expiraţia. Nu poţi fi concomitent pe aceleaşi două maluri ale râului.

Totuşi, un autor încearcă să unifice contrariile şi într-o bună măsură, cred eu, reuşeşte să o facă. Eric G. Wilson în Împotriva fericirii. Elogiul melancoliei, porneşte de la concluzia unui studiu sociologic care afirmă că 85% dintre americani sunt fericiţi. Dacă această concluzie nu ar fi absurdă, ar fi cu totul hilară. Pornind de aici, Wilson disecă ceea ce societatea americană (şi prin contaminare, occidentală, contemporană) înţelege prin fericire şi ajunge la concluzia că este o mulţumire de plastic, o drăgălăşenie spoită, o satisfacţie stearpă care duce la o lume blocată, paralizată în mulţumirea ei îmbuibată. Poate că lucrurile încă nu ar fi grave – în ciuda personajului sinistru care-l crează – dacă acest imperialism ofensiv al fericirii nu ar creşte pe seama execuţiei metodice a melancoliei (cunoscute sub diferite forme: tristeţe, amărăciune, suferinţă) în lume, melancolie considerată, nu de acum ci de totdeauna, a fi o slăbiciune dacă nu chiar o boală. Or, gândită astfel, melancolia se cere tratată prin orice mijloace, inclusiv prin intermediul pastilelor-minune care te transformă cvasiinstant într-un personaj zâmbitor (se pare că în utimele decenii au fost înregistrate progrese remarcabile în această direcţie). În curând, toţi vom fi fericiţi însă, într-un anumit fel, Wilson vede aici un pericol capital: lumea, aşa cum o cunoaştem, frumoasă, misterioasă, se va fi sfârşit.

La un moment dat autorul ia apărarea energică a melancoliei, cu aceeaşi fervoare cu care-i critică pe cei care iau apărarea „pozitivismului”, a gândirii pozitive. Dar scopul său nu este de a arăta (doar) că melancolia este un lucru „bun” şi că fericirea este un lucru „rău”. Dacă s-ar fi oprit aici nu ar fi depăşit poziţia lui Hesse, a dualităţii. Wilson face ceva mai mult. Lumea nu este sau/sau ci şi/şi iar singura stare în care ne dăm seama de acest lucru este cea melancolică („De ce oare toţi cei care au devenit eminenţi în filosofie, politică, poezie sau arte sunt în mod clar melancolici?”, o întrebare pusă pe seama lui Aristotel este una fundamentală a acestei cărţi). Lumea este o coincidenţă, o întâlnire, o convieţuire a contrariilor iar blocarea în oricare dintre extreme (într-o anumită ideologie) este limitativ. Gândirea (cred eu, pe urmele autorului) nu ar trebui să contemple stări ci procese. Să fie aşa cum este realitatea: un pendul în permanentă mişcare care trecând dincolo de poziţia de echilibru îşi cheamă revenirea: nu există viaţă fără moarte, lumină fără întuneric, virtute fără păcat, adevăr fără eroare, fericire fără nefericire. Fiecare din acestea îşi cheamă opusul şi numai aşa există. Doar inspiraţia fără expiraţie – din citatul lui Hesse – ar fi moarte. Doar împreună sunt viaţă. Starea în care cunoaştem aceste lucruri este cea melancolică iar mijloacele prin care o facem sunt, spune Wilson, inocenţa şi ironia.

Melancolia nu ar fi doar „apanajul” sau „boala” unor „iniţiaţi” ori a unor „slăbănogi”. Aceasta este o stare profund omenească care derivă din grija funciară în privinţa morţii. Dar confruntarea cu aceasta presupune curaj iar oamenilor le este frică. Ca urmare, se refugiază în ideologii care impart arbitrar lumea, în bine şi rău, o fixează în concepte, o „înţeleg” şi astfel devin fericiţi. O minoritate – 15% – în Statele Unite, rămâne să contemple o lume misterioasă, dureros (până la lacrimi) de frumoasă. Doar ei o vor duce mai departe.

Acelaşi lucru:

Altă analiză a acestei cărţi.

m-am gandit apoi la oamenii pe care lumea ii numeste “nebuni” si cei din establishment-ul psihiatric “pacienti”.. cei care nu se ridica din pat, cei care se ascund in casa cu temeri nejustificate, se spala de o suta de ori pe maini pentru a indeparta pericole invizibile, oamenii care nu vor sa fie rezonabili, sa mai lase de la ei, sa se lase de bautura, sa spuna nu drogurilor.. cum ne mai enerveaza si am vrea sa le bagam mintile in cap.. si cum ne intoarcem spre ei cand propria noastra lume se prabuseste, cum le ascultam muzica si le citim cartile.. si le cautam urmele pasilor in lumea de dincolo de “normalitate”

a trai in umbra cataclismului final, asta aboleste bunul simt.. sa fii pe campul de lupta si sa auzi urletele soldatilor impuscati in stomac te absolva de orice forma de decenta.. in durere si groaza nu exista reguli de buna purtare..

abia o data ce recunoastem asta in noi insine si in celalalt, putem incepe a construi impreuna o pestera magica.. relatia.. care ne aduce laolalta si ne pazeste de cel viclean.. de pulsiunile din spatele constientului.. de planeta ucigasa care se ascunde dupa soare. (Sursa)  

Dublul tăiş al căderii

  „Astfel a început existenţa melancolică a lui Adam şi a Evei, o existenţă pe care ei înşişi au ales-o de fapt. Au preferat diviziunea unităţii deoarece erau dornici de mai multă vitalitate decât simpla inocenţă oferită. Voiau o lume în care contrariile se înghesuie şi saltă, în care nu poţi fi niciodată sigur de ceea ce se va întâmpla. Dar această mare abundenţă are un preţ. Din momentul în care au mâncat din fructul cunoaşterii, au fost condamnaţi să sufere chinurile conştiinţei de sine, acea stare mentală care întreţine o agitaţie continuă, întrebări repetate, îndoială perpetuă.

  Acesta este dublul tăiş al căderii. Pe de o parte, le-a revelat lui Adam şi Evei o viaţă mai animată, plină de abateri creative şi de clinchete. Pe de altă parte, i-a obligat pe primul bărbat şi pe prima femeie la o existenţă melancolică, o istorie personală plină de nelinişti chinuitoare şi întrebări care dor. Dacă suntem oneşti cu noi înşine, aceasta este exact încordarea pe care o simţim acum – între bucurie şi agitaţia însufleţită, suişurile şi coborâşurile neprevăzute ale vieţii şi tristeţea cauzată de insecuritatea cronică, îndoielile necontenite ale oricărei existenţe deschise în mod autentic în faţa oricărei noutăţi care urmează.

  Aceasta este atunci căderea fericită, felix culpa. Doar prin prăbuşirea din armonia perfectă şi eternă se poate intra în cursul tulbure al timpului. Doar renunţând la existenţa fără moarte cineva poate experimenta viaţa veşnică. Gândiţi-vă. După ce Adam şi Eva au căzut, au simţit pentru prima dată în interiorul lor ce înseamnă bunătatea (puritatea). Au putut să afle aceasta doar trecând prin rău. De asemenea, doar după cădere au putut ei să ştie, în adâncul lor, ce este bucuria. Au putut să înţeleagă doar trecând prin suferinţă.”

(Eric G. Wilson - Împotriva fericirii)

Zidul care suntem

Există un chinez care ştie să dispară. Se vopseşte atât de eficient în culorile mediului încât se confundă cu acesta. Doar că vezi că nu-l mai vezi, cum spune Budai Deleanu. Sunt oameni care se confundă din punct de vedere psihologic cu mediul din care face parte: oameni-cameleon care încearcă să afle ce vor ceilalţi de la ei şi se conformează acestor aşteptări. La un moment dat, dispar. Nu ştii cine sunt ei cu adevărat pentru că s-au transformat în tine, spun mereu „Da”, au îmbrăcat pelerina magică a chinezului şi atunci ai senzaţia că vorbeşti singur. Apropierea de zid are loc treptat: pe măsură ce te faci cunoscut, camuflajul este din ce în ce mai convingător până nu mai există nicio diferenţă – ei sunt zidul însuşi. Probabil tot astfel sunt şi eu: încastrat în peretele meu (de principii, cunoaşteri, convingeri), devenit pe nesimţite şi fără revolta Anei, zid. De asta, uneori îmi mişc mâinile, mă aplec, fac un pas în lateral şi deschid ochii. Des, duc mâna la bărbie. Toate astea şi ca să văd diferenţa dintre mine şi decor, ca să mă conving pe mine că nu sunt decor, că mediul nu m-a înghiţit..