What a wonderful world

Dintr-un anumit punct de vedere, această lume - cel puţin cea civilizată în sens occidental* - este cea mai bună din toate lumile care au existat până în prezent. Am trăit vremuri în care plăteai preţuri exorbitante pentru o carte sau pentru un disc de vinil şi aceasta le făcea să le crească valoarea culturală până la infinit. Ţi se părea că dacă ai pus mâna pe, de exemplu, o carte cu versuri de Adrian Păunescu sau pe un album cu Beatles ai descoperit Sfântul Graal şi din acel moment eşti în posesia tuturor înţelesurilor lumii. Iar într-un anumit fel, aşa şi era. Acum, toate aceste lucruri s-au schimbat şi, cel puţin din punct de vedere al ofertei culturale, avem parte de cornuri ale abundenţei nesfârşite. Doar să îţi alegi domeniul spre care vrei să te îndrepţi şi toată informaţia care a fost strânsă de-a lungul istoriei cu privire la acel domeniu îţi stă la dispoziţie. Crezi în extratereştri? Găseşti cantităţi nesfârşite de informaţie care să-ţi susţină convingerea! Nu crezi în nimic? Nu eşti singur în scepticismul tău şi din antichitate până acum poţi închega un grup de persoane - ca inteligenţe dar şi reale ori virtuale - care să-ţi împărtăşească părerea că nimic nu merită suportul tău. Etc. Etc. Doar cere şi ţi se va da!

Această stare de lucruri schimbă în mod fundamental felul nostru de a fi? Ne face mai fericiţi ori mai înţelepţi Internetul comparativ cu o carte luată la pachet pe sub mână în anii 80? Cred că nici una, nici alta. Suntem doar mai informaţi aceasta însemnând că, probabil, am evoluat mai mult cantitativ decât calitativ. Sunteam la fel, doar mai mari. Aveam alimentara şi aprozarul, avem supermarket-ul, însă de mâncat tot mâncăm. Puţini au  depăşit acest nivel şi au ajuns maeştri ai artei culinare. Se prea poate să fi ajuns oricum.

Mai este ceva, totuşi. Într-o lume cu de toate, suntem mai responsabili. Dacă înainte puteam spune „Câte aş face dacă aş trăi într-o lume liberă, dacă aş avea acces la informaţie, dacă..., dacă....”, acum chiar avem aceste lucruri. Depinde numai de fiecare să intre în supermarket şi să-şi aleagă raionul spre care se îndreaptă, cel care este prelungirea fiinţei lui. Nimeni nu ne mai dă, acum alegem. 

În plus, toţi înţelepţii lumii ne aşteaptă tăcuţi să-i întrebăm despre tot ceea ce ştiu, despre ideile descoperite pentru care unii au plătit scump, doar pentru a avea noi o existenţă mai luminoasă.

Din acest punct de vedere este într-adevăr o lume minunată.

*Nu doar pentru lumea occidentală globalizarea accesului la informaţie este o binecuvântare. Fundamentaliştii, extremiştii, teroriştii oricine crede în ceva, indiferent în ce grad, fiecare găseşte confirmare şi suport pentru poziţia sa. Şi pentru ei, din acest punct de vedere, este o lume minunată. Chiar dacă, prin asta, nu este una mai bună.

Rădăcini

La suprafaţă sunt răsadurile aliniate, frumos plivite, cu soiuri atent selecţionate şi îngrijite. O grădină în care toate sunt „rânduite”. Dar, în pământ, aceleaşi rădăcini dintotdeauna îşi duc existenţa în întuneric, printre putreziciuni. Nu sunt multe, doar câteva, dar îndeajuns să ocupe tot subsolul grădinii. Are atunci rost să te ocupi de ceea ce-i la suprafaţă, la lumină, dacă rădăcinie buruienilor sunt tot acolo şi pândesc un moment de slăbiciune, de oboseală, un accident, ca să iasă şi să readucă iraţionalul, întunericul? Nu cumva orice vindecare şi orice uitare e tot minciună însă ura (un sentiment printre altele) rămâne?

O poveste, una dintre cele mai frumoase spuse vreodată, are un răspuns posibil:

„Or, pe planeta micului prinţ se aflau nişte seminţe îngrozitoare... seminţele de baobab. Pământul planetei era plin de ele. Iar de un baobab, decă prinzi de veste prea târziu, nu te mai poţi descotorosi niciodată. Năpădeşte întreaga planetă. O străpunge cu rădăcinile. Şi dacă planeta este prea mică, şi dacă baobabii sunt prea mulţi, o fac să sară-n aer.

- E ceva ce ţine de disciplină, mi-a mărturisit mai târziu micul prinţ. După ce te-ai dichisit de dimineaţă, trebuie să dichiseşti cu grijă şi planeta. Trebuie să te străduieşti să smulgi întotdeauna baobabii, de îndată ce-i deosebeşti de tufele de trandafir, cu care se aseamănă mult, când sunt foarte mici. E o treabă foarte plicticoasă, dar foarte uşoară.”

Rădăcinile sunt tot ale mele. Mai este o treabă plicticoasă de făcut, una pe care dacă nu o fac singur, nu vine nimeni să mi-o facă.

Diamante portugheze

Dintr-o fericită întâmplare, promiţând evident consecinţe viitoare...

Întâmplarea, ursita, soarta, destinul sau oricum s-o fi chemând exact ceea ce poartă aceste nume...

(José Saramago - Eseu despre orbire)

Toată filosofia referitoare la haos sau ordine, la un sens al lumii, este anulată de portughez în câteva silabe, făcându-ne să credem că ne străduim în zadar să ajungem la un răspuns în cursul acestei vieţi. Însă o spune atât de frumos încât e o ca o victorie cvasidefinitivă a esteticii în faţa raţiunii.

Sau, tot acolo, de asemenea, despre realitatea de dincolo de cuvinte, despre lucrurile (realităţile) care sunt, oricum le-am denumi:

Nimeni n-a pus întrebări, doar medicul a spus, Dacă voi avea din nou ochi, voi privi cu adevărat în ochii celorlalţi, ca şi cum le-aş privi sufletul, Sufletul întrebă bătrânul cu legătură neagră, Sau spiritul, numele contează prea puţin, şi atunci, lucru surprinzător dacă ţinem seama că vorbim de o persoană care n-a urmat studii avansate, tânăra cu ochelari negri spuse, În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.

Deconstrucţie-reconstrucţie

Lumea nu mai este (în vremurile noastre, spre deosebire de altele când lucrurile stăteau cu totul altfel) Ceva ci este acel ceva ce crede fiecare că este. Prin educaţie şi sub influenţa diferitelor modele primim şi interiorizăm o reprezentare a lumii care este, de cele mai multe ori, departe de realitate. A fi mai aproape sau mai departe de realitate înseamnă (aici) că percepţia asupra realului este mai adecvată sau mai puţin adecvată, mai eficientă sau mai puţin eficientă. În unele momente - de criză, de accident - acestă lume se sfărâmă în fragmente, în părţile sale componente şi atunci nu mai are niciun înţeles şi nici sens. După această destructurare urmează o operă de reconstrucţie, de reinventare a înţelesului său. Din păcate, succesul acestui din urmă demers nu este garantat. Cu alte cuvinte, nu este obligatoriu ca o nouă lume să poată fi construită sau ca aceasta să fie mai adecvată decât anterioara.

Despre om şi societate

Hobbes sau construcţia civilizaţiei din rău şi din frică

Cine a asistat – fie şi numai prin intermediul mass-media – la revoluţii, revolte, războaie civile, măceluri şi alte asemenea atrocităţi se poate să se fi întrebat care este liantul care ţine o societate legată, ce face să avem încredere că vecinul sau străinul întâlnit pe o stradă întunecoasă nu ne va agresa, jefui sau ucide? Pe ce bază formăm – în condiţii normale – o familie, un popor, o naţiune ori Umanitatea şi cum această bază poate să dispară în neant – în condiţii de criză?

Aceste întrebări pot fi poarta de intrare spre o lucrare de mici dimensiuni, dar fundamentală în filosofia politică, a gânditorului englez Thomas Hobbes Despre om şi societate,  conţinând cele mai importante fragmente din cartea sa, Leviatanul, scrisă la 1651. Care este fundamentul societăţii şi după ce legi este ea condusă? ar putea fi întrebarea principală a lucrării la care se încearcă a se răspunde aici. Personal mi se pare că principalul merit al lui Hobbes este realismul: el a încercat să desluşească mecanismele societăţii încercând să înţeleagă omul aşa cum este el – nu neapărat rău, dar în nici un caz fundamental bun aşa cum o va face ulterior Rousseau. Aşadar omul lui Hobbes este unul caracterizat de teamă, de îngrijorare pentru propria sa existenţă, preocupat permanent de urmărirea propriilor interese. Privind cu atenţie în jur, găsim destule motive să îi dăm dreptate englezului. Dar cum se ajunge de la acest om, mai degrabă egoist, la o societate funcţională şi mai ales la solidaritate şi alte sentimente nobile care, trebuie să recunoaştem şi asta, caracterizează comportamentul aceluiaşi om?

*

Starea de natură a omului (în absenţa societăţii) este cea de suspiciune, de neîncredere absolută, îndreptăţită, în celălalt. De fiecare dată când două persoane urmăresc un acelaşi lucru pe care nu-l pot avea mândoi, ei devin duşmani. În această situaţie, fiecare încearcă să anticipeze atacul celuilalt prin dobândirea, prin orice mijloc, a puterii atât în vederea apărării cât şi a dominaţiei celorlalţi. Teama de a fi atacat îl transformă pe fiecare într-un războinic care, pentru a supravieţui, încearcă să preîntâmpine agresiunea externă atacând primul. Lumea devine astfel un teatru de război al tutror împotriva tuturor (bellum omnium contra omnes). Dar, în aceste condiţii, totul este haos: „În asemenea împrejurări nu este loc pentru muncă, dearece roadele ei sunt nesigure: prin urmare nu există cultivare a pământului, nici navigaţie, nici mărfurile care ar putea fi aduse pe mare (...); dar răul cel mai mare constă în teama neîntreruptă şi primejdia morţii violente; iar viaţa omului este solitară, săracă, urâtă, abrutizată şi scurtă” ne spune Hobbes (descriind parcă o secvenţă din Apocalypto). Mai mult, în condiţiile unui război generalizat nu putem considera ceva ca fiind drept sau nedrept: acolo unde nu există o putere comună nu există nici lege şi nu este lege, nimic nu poate fi apreciat ca drept/nedrept. În război contează numai forţa şi înşelătoria. Nu există nici proprietate într-o lume a permanentei distrugeri.

Teama de această stare de lucruri, frica de moarte şi dorinţa de a avea un trai mai comod, caracterizat de o oarecare siguranţă îi îndeamnă pe oameni să caute o soluţie. Conştienţi fiind de neajunsurile stării de război permanent, ei urmăresc pacea. Acesta este principalul pilon, ancora în jurul căreia se construieşte filosofia lui Hobbes. Teama de haos conduce abandonarea stării de război apoi la organizare, ordine, reguli şi legi, la sentimente de modestie, altruism, empatie deşi „afectele naturale” sunt cu totul altele: părtinire, trufie, răzbunare „şi alte asemenea”.

Speriaţi de starea de conflict, oamenii delegă o parte a libertăţii lor unei instanţe superioare şi fiecare acceptă „să se mulţumească cu tot atâta libertate faţă de alţi oameni cât ar îngădui el însuşi altor oameni faţă de sine.” Ceva de genul – eu nu mă ating de tine (de familia ta, de bunurile tale) dacă nici tu nu te atingi de mine. Sau, şi mai concis – Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Fiecare individ renunţă la o parte din libertatea sa, la dreptul de a-l ataca pe celălalt (în afara situaţiei pe care astăzi o numim legitimă apărare), şi fiind vorba de un act reciproc vorbim de un contract exprimat sub forma unei convenţii. Însă părţile nu sunt legate (încă) de nimic decât de propriul cuvânt care poate fi oricând încălcat, atâta timp cât nu există lege. Garantul înţelegerii este, trebuie să fie, o putere superioară, recunoscută de ambele părţi: „ (...) dacă există deasupra amândurora o putere comună având drept şi forţă îndeajuns pentru a constrânge la îndeplinirea convenţiei, atunci aceasta nu este nulă.” Aşadar, această putere (întruchipată la Hobbes de suveran sau de o adunare democratic aleasă, statul în filosofia politică modernă) îl poate constrânge pe fiecare să-şi respecte convenţiile încheiate cu ceilalţi „prin spaima unei pedepse mai mari decât beneficiul pe care îl aşteaptă de la încălcarea lor”.

Teama transformată în interes şi apoi în raţiune ne ţine, aşadar, împreună. Uneori – în condiţii excepţionale - teama dispare, nu ne mai vedem interesele, suntem iraţionali şi devenim animale unii pentru alţii: „Homo homini lupus”. Sau mai rău, cum a fost cazul Holocaustului ori al altor atrocităţi care depăşesc orice imaginaţie.

Hobbes ne conduce pas cu pas dinspre haos spre ordine şi dinspre sălbăticie spre civilizaţie. Ca într-o orchestră în care prestaţia singulară a unui instrument este lipsită de armonie, filosoful ne face să auzim simfonia datorată întregului. Simţim în analiza sa gustul unei creaţii teoretice, al unui edificiu frumos dar nenatural dar nu putem să nu descoperim, în acelaşi timp, adevăruri incontestabile valabile şi astăzi, revelate dincolo de aparenţa realităţii. 

(Articolul face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial All)

Appassionata

Diferenţa dintre Viaţă şi vieţuire, dintre culoare şi gri, dintre Ceva şi nimic (nimicul ieftin, de tinichea), dintre original şi copie, este pasiunea. Nu contează succesul, care de cele mai multe ori este rezultatul unei judecăţi sociale ce nu are nimic sau prea puţin de a face cu propria subiectivitate, nu ceea ce consideră alţii că a ieşit din ceea ce ai făcut, ci ceea ce ai pus tu acolo. Desigur, succesul poate să fie un efect al pasiunii şi este de dorit să fie astfel: dacă faci ceva din tot sufletul, atunci ai să obţii rezultate notabile. Altfel este îndoielnic că vedi depăşi mediocritatea şi atunci doar norocul să te mai ajute. Cum spuneam, nu contează ceea ce faci, atâta timp cât o faci cu pasiune: diferenţa dintre un paraşutist şi un colecţionar de timbre este doar de grad şi nu de natură - ei se dedică activităţii lor, în ceea ce fac sunt doar ei cu pasiunea şi de aceea sunt asemănători. Priveşti astfel de oameni şi uneori eşti amăgit de aparenţe: îţi spui ce mare lucru este să zbori sau să colecţionezi câte ceva. Dar ceea ce trebuie văzut la ei nu este ceea ce fac ci cum o fac. Iar prin entuziasmul lor aduc bucurie în pustiu, sunt ca un gheizer în deşert: viaţă şi energie, acolo unde înainte era doar nisip. Diferenţele între oamenii pasionaţi şi cei nepasionaţi se văd la tot pasul. Unii sunt vii, ceilalţi nu. 

De aici decurge că pasiunea nu e ceva ce vine din afară, nu aparţine obiectului, ci subiectului, nouă înşine şi asta este prezent încă de la nivelul senzaţiilor: pasiunea face diferenţa între a auzi şi a asculta, între a vedea şi a privi, între a atinge şi a mângâia. Doar acest tip de entuziasm aduce culoare vieţii şi-i dă, până la urmă, rost prin introducerea de diferenţe între lucrurile de acelaşi fel.

A fi pasionat înseamă a fi acolo unde eşti în acel moment, în a nu-ţi dori ca în acea clipă să fi în altă parte, a fi implicat şi a participa cu totul la ceea ce faci. Există în Zorba lui Kazantzakis un astfel de îndemn (citatul nu-mi este la îndemână, aşa că reproducerea e foarte vagă): „Ce faci în clipa asta? Mănânc! Apoi mănâncă zdravăn! etc.” Cu alte cuvinte înseamnă implicare, participare, trăirea clipei în plenitudinea ei. 

Dar există pasiune în negativ, în negare, atâta timp cât în astfel de momente eşti cel mai implicat? Probabil că da. Poţi suferi cu pasiune, aşa cum poţi suferi „în dorul lelii”, poţi jeli tragic sau te poţi plânge ieftin etc. Totuşi, cred că rostul entuziasmului este de a aduce bucurie, de oferi un liman şi speranţă. Astfel că o suferinţă trăită până la capăt, cu pasiune, îţi aduce un zâmbet scrâşnit pe faţă fie şi numai pentru că în acea infinitezimală clipă te-ai ridicat deasupra haosului. Dar aceasta face parte din domeniul particular, intim, în care fiecare simte pasiunea şi o astfel de interpretare poate fi fără înţeles pentru alţii. Ei, desigur, pot alege refuzul suferinţei şi descoperirea autenticului doar în pozitiv.

Pasiunea poate fi transmisă? Cu siguranţă, dar aici stă şi pericolul manipulării. Un îndemn sincer adresat cuiva este de a-şi găsi propria chemare pentru ca de (din) asta să fie pasionat. Nu să fim copiaţi (în măsura în care suntem pasionaţi) şi nici să-i copiem pe alţii în ceea ce fac. Nu în ceea ce fac stă misterul ci în altceva, mai subtil, în modul în care o fac. Cum spune Hesse în Narcis şi Gură de Aur: „De aceea îţi spuneam atât de des odinioară: nu încerca să-l imiţi pe cugetător sau pe ascet, ci fii tu însuţi, încearcă să te realizezi pe tine însuţi.”

Pe scurt, pasiunea este în-sufleţire, aducere de suflet în trup, în obiecte, în acţiuni, în viaţă. Este, într-un alt limbaj, credinţa care doar ea face să mişte munţii. 

Ţipătul (The Scream)

The Scream from Sebastian Cosor on Vimeo.

Admirabilă apropiere a muzicii formaţiei Pink Floyd cu decorul lui Munch, într-o animaţie creată de un român. Un altul, Octavian Paler, pare a fi scris exact despre acest ţipăt disperat, de nimeni auzit: „Dar opriţi-vă un­deva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ame­ninţaţi. Imediat veţi observa măştile de sticlă. Figu­rile rămîn impasibile. Fiecare îşi vede de viaţa sa, sub clopotul său de sticlă. Într-o zi, în mijlocul pieţei am făcut această experienţă. Era duminică dimineaţa şi toată lumea se plimba. Deodată m-am oprit şi am început să ţip. Nimeni nu s-a apropiat de mine să întrebe ce vreau. Trecătorii au iuţit paşii şi în cîteva clipe în jurul meu era gol.” (Viaţa pe un peron)

Despre raţiune şi raţionalitate

Am auzit cândva un îndemn, nu ştiu al cui, probabil al lui Emil Cioran, care spunea că „Foloseşte-te de raţiune cât mai ai timp!” A fost o vreme când am avut impresia că urmez acest sfat, luându-l ca atare: atunci când totul se prăbuşeşte, rămâne Raţiunea ca far călăuzitor – reperul suprem situat mai presus de orice amăgire. Această teorie a fost pusă la încercare şi la un al doilea examen a picat, nu a mai dat acelaşi rezultat.

Dar, până la urmă, ce-i aceea raţiune, realitate la care facem apel pentru a ne încrede în ea sau pentru a o combate? Într-un sens restrâns, raţional este ceea ce este rezultatul unui raţionament corect din punct de vedere logic. Logica, la rândul ei, poate fi deductivă sau inductivă. Deductiv, pleci de la o lege (Toţi oamenii sunt muritori), ai un caz particular (Socrate este om) din care deduci o concluzie (Socrate este muritor). Inductiv, analizezi cazurile particulare, iei ceea ce este comun în ele şi, pe baza lor, formulezi o lege (Până acum, aproape toţi oamenii care au trăit au murit, aşa că pot deduce de aici cu mare probabilitate că toţi oamenii sunt muritori.). Acestea sunt – exprimate pe scurt şi primitiv – căile logicii, o disciplină pentru care am o mare consideraţie cu atât mai mare cu cât înţeleg mai puţin din ea. A gândi logic însă te scuteşte de o mulţime de probleme şi, cu siguranţă, multe neînţelegeri ar putea fi rezolvate prin apelul la nesfârşitele tipuri de silogisme ale lui Aristotel.

Dar atunci când spui: „lasă-te călăuzit de raţiune!”, parcă nu te referi tocmai la logică care, chiar dacă are un cuvânt de spus, este incompletă. Ori nu ai legi din care să deduci cazurile particulare, ori nu-ţi pasă de ele, ori respingi concluzia, ori inductiv ajungi la o lege care este mereu „confirmată” de excepţii. Aşadar a gândi logic este necesar, dar nu şi suficient.

Au mai vorbit unii filosofi de o Raţiune universală, de o ordine a lucrurilor pe care să  o înţelegi şi în conformitate cu care să trăieşti. De la stoici şi până la Iluminism această realitate (să-i spunem astfel) s-a confundat cu Dumnezeu, cu voinţa Sa. Calea Domnului poate fi cunoscută prin mai multe mijloace şi odată ajuns pe ea, orice deviere avea caracter de „iraţionalitate”. Filosofia stoică a fost una destul de elitistă, oricum nu a fost un „de masă” aşa cum a ajuns să fie creştinismul. Or, plecând de la o tradiţie comună, de la aceleaşi învăţături, Biserica s-a divizat continuu în grupuri din ce în ce mai restrânse aflate în rivalitate continuă. Ca să nu mai vorbim de războaiele (să nu le spunem „religioase” pentru că unii contestă această denumire) purtate în numele credinţei, de ruguri şi de cărţi arse. Aşadar, în acest decor, este foarte greu de vorbit de o Raţiune universală pe care să o înţeleagă toţi şi, eventual, să fie îndeajuns de convingătoare pentru a i se supune.

Cât despre raţiunea omenească, ce să mai vorbim? Sub semnul principiilor Iluministe trăim astăzi într-o lume care a trecut prin câteva războaie şi alte catastrofe umanitare generate de un om considerat a fi măcar mai raţional, dacă nu mai înţelept, de un om care are la dispoziţie infinite mijloace de informare, care are, în sfârşit, posibilitatea să afle TOT (ce îl interesează). O lume mai dezbinată ca niciodată care pare că trebuie să-şi găsească echilibrul în dezintegrare, dezbinare/ multiculturalitate, diversitatea, mai curând decât în ceva, orice ar fi, universal (lăsând globalizarea la o parte).

Aşadar, despre ce tip de raţiune vorbim, atunci când îndemnăm pe cineva să fie „raţional”?

În lumea prezentă (postmodernă) nu mai vorbim de lucruri absolute aflate in afara noastră. Habar nu am dacă e o cauză a stării de lucruri din exterior sau un efect al schimbării modului nostru de a gândi (oul sau găina?) dar constatăm că „subiectivitatea” contează tot mai mult. A-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi şi-a mutat accentul de pe „aproapele” pe „tine însuţi”. Nici nu-ţi mai poţi iubi aproapele dacă mai întâi nu ai făcut-o pentru tine (Fromm). Iar aşa cum iubirea ori pe Dumnezeu le găseşti (mai întâi) în tine, tot asfel pare a fi şi cu raţiunea. Ar fi raţional, în acest sens, ar fi un model subiectiv-ideal al lucrurilor aşa cum ar trebui să fie, ţinând cont de legile pe care le cunoaştem. Este astfel o construcţie (în sensul de artificial) a minţii, edificată cu materiale existente în realitate. Aşa cum planul unei case trebuie să ţină seama de caracteristicile (date) ale terenului, ale materialelor etc. tot asfel ceea ce e în minte trebuie să aibă un corespondent cu realitatea. Să ţină seama de legile acesteia, moment în care discuţia despre legi se relansează. Te poţi gândi să locuieşti într-un mirific castel în nori, dar dacă vrei să te mai şi muţi acolo, nu e în regulă. Gândeşti iraţional, cel puţin din perspectiva lumii prezente, a raţionalităţii ei.

Anticamera minunatei lumi noi

Nu sufăr de teoria niciunei conspiraţii, în niciun domeniu. Cred că prostia (sau hai să-i spunem ignoranţă) şi/sau lăcomia noastră explică mult mai multe decât prezenţa unui Big Brother, a masonilor sau a mai ştiu eu cui. Mi-am pus recent nişte întrebări pornind de la ACTA însă în acest caz mi-ar părea mult mai rău după nişte avantaje, de care nu ştiu dacă am dreptul să vorbesc pe aici, decât de faptul de a fi supravegheat. Libertatea sau lipsa mea de libertate parcă nu stă în faptul că cineva îmi urmăreşte traficul pe Internet.

Şi totuşi... 

Dimineaţă am primit pe mail un newsletter (o reclamă de fapt) de la un magazin online al cărui client sunt. Întâmplător sau nu, mi se prezenta o ofertă cu cel mai nou album al formaţiei rock pe care o îndrăgesc cel mai mult. Dau click şi intru într-un adevărat paradis: integrala albumelor, DVD-uri, cărţi despre grupul respectiv. Pornesc să îmi fac calcule, să proiectez achiziţii în funcţie de venituri viitoare şi, cu greu, închid site-ul. Până la urmă, îmi vine o idee: Dacă, în momentul în care m-am autentificat pe site-ul respectivului magazin cu contul de facebook cineva a luat toate like-urile mele, a făcut o ierarhie şi a transformat-o într-o ofertă comercială „de nerefuzat”? Poate că azi dimineaţă a fost doar o coincidenţă, dar cred că mai devreme sau mai târziu se va ajunge aici. Vom fi înconjuraţi de oferte personalizate, vom primi ceea ce vom vrea să primim, în orice domeniu, de la cărţi şi albume până la relaţii şi medicamente. Deşi pare o imagine idilică, a unei lumi perfecte, m-a trecut un fior. 

Devine astfel lumea noastră o lume în care e tot mai greu să ne păstrăm autonomia şi asta fără a trece în extrema opusă, de a deveni paranoici, excesiv de neîncrezători, de suspicioşi care este, până la urmă, tot o limitare a propriei libertăţi. Trebuie, cumva, să ne înconjurăm de nişte ziduri permisive şi elastice - să salvăm încrederea şi speranţa în oameni - ceea ce nu-i chiar foarte uşor.

Două tipuri de înţelepciune

Din postura de observator, de spectator, observi unele vieţi cu totul aflate sub semnul a ceea ce s-ar putea numi „destin”. Mă refer aici nu numai la vieţile chinuite, întunecate, de genul geniului neînţeles, ci şi la unele deschise, luminoase. În cazul acestor oameni, parcă orice ar face, zarurile cad mereu, după caz, pare sau impare. „La omul sărac nici boii nu trag” dar şi „ban la ban trage” (aceasta din urmă nu doar în domeniul economic în care totuşi ar exista o explicaţie raţională a belşugului înmulţit) spune înţelepciunea populară care conchide că „ceea ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”. Ceilalţi, cei mai mulţi, printre care cred că mă aflu şi eu, trăiesc cu impresia că sunt liberi, fac alegeri, uneori bune, alteori greşesc, intră pe străzi întunecoase care dau în bulevarde orbitoare într-o hartă fără un unic înţeles (pe scurt, în proverbe, noi spunem că „norocul şi-l face omul”). Trăiesc (aparent) într-o lume raţional-occidentală, a filosofiei, a cântăriri şi alegerii. Ceilalţi, „însemnaţi”, „aleşi” ies din această logică şi pentru ei se aplică alte tipuri de înţelepciune care poate avea de-a face ontologic cu termeni cum ar fi: „pedeapsă”, „răsplată”, „soartă”,  „încercare”, „înţeles”, „sens”, „mântuire”, „karmă” etc. Teoretic, mi se pare aproape imposibil să treci dintr-un tip de înţelepciune în altul, atâta timp cât nici măcar nu ai habar care este structura mentală a celuilat. Totuşi, prin accident, în urma unor experienţe existenţiale este posibil să apară ferestre, uşi, punţi spre cealaltă lume - găseşti/pierzi adevărul/sensul/credinţa etc. Aşadar, pătrunzi dincolo nu premeditat, nu treptat ci atunci când ai de a face cu trepte sau, după caz, cu praguri.

Oare ce înseamnă toate astea?

Recunosc faptul că atunci când am început să citesc Oare ce înseamnă toate astea? scrisă Thomas Nagel (profesor de filosofie la Universitatea din New York), aşteptările mele erau cu totul altele. Mă aşteptam ca în cele 87 de pagini format mic - le citeşti în câteva, puţine ore, dacă îţi pui mintea - să am parte de o reîntâlnire agreabilă cu filosofia, să citesc o carte de popularizare, spus altfel. Această aşteptare mi-a fost susţinută şi de Introducere în care autorul afirmă că se adresează celor care nu au cea mai mică idee despre filosofie. Dar, după ce am parcurs cărticica, concluzia la care am ajuns este cu totul alta. 

Nagel afirmă că „Principala preocupare a filosofiei este de a pune în chestiune şi de a încerca să înţeleagă o serie de noţiuni cât se poate de comune pe care le folosim cu toţii zi de zi, fără a ne gândi prea mult la ele” cum ar fi timpul, numărul, binele, dreptatea etc, noţiuni care par a fi de la sine înţelese. (Sau, cum spunea poetul filosof Lucian Blaga, „A filosofa înseamnă a încerca să răspunzi cu mijloace supermature la întrebări pe care şi le pun şi copiii.”) Problemele abordate în Oare ce înseamnă toate astea sunt următoarele: Cunoaşterea lumii care există în afara minţilor noastre; Cunoaşterea altor minţi decât mintea proprie; Raportul dintre minte şi creier; Cum e posibil limbajul; Dacă alegerea nostră e liberă sau nu; Care este baza moralei; Care inegalităţi anume sunt nedrepte; Ce este moartea; Care este sensul vieţii. Pornind de la situaţii concrete de viaţă, Nagel ia fiecare din aceste probleme şi duce analiza, din perspectivă filosofică, până la ultimele consecinţe. Pentru un cititor neavizat, cum este cel căruia autorul pretinde că i se adresează, lectura cărţii nu este deloc facilă şi nici generatoare de satisfacţii. Probleme simple dau naştere, odată ce încep a fi dezvăluite la tot mai multe întrebări în loc ca analiza să lămurească. În fapt, la sfârşitul fiecărui capitol, eşti mai nedumerit decât la început; l-ai început zâmbind şi-l sfârşeşti îngândurat. Până la urmă, aceasta este una din sarcinile filosofiei: să ne înveţe a pune întrebările corecte şi să de deprindă de a renunţa la răspunsurile incorecte. Chiar dacă ceea ce rămâne în urmă este, uneori, puţin, tare puţin.

Iată, pe scurt, cum tratează profesorul american o temă dragă mie, cea a libertăţii, în capitolul Libertatea alegerii. Stai la rând, într-un restaurant cu autoservire şi ai de ales desertul: între tort şi o piersică. Alegi tortul dar, ulterior te gândeşti că ai fi putut alege piersica. Chiar aşa să fie? A spune că ai fi putut face altfel presupune că în momentul anterior alegerii orice opţiune era deschisă, avea la fel de multe şanse - alegerea nu e hotărâtă dinainte. Unii - adepţii determinismului - sunt de părere că nu putem alege niciodată decât ceea ce alegem, şi asta din diferite motive („... circumstanţele existente înainte ca noi să acţionăm ne determină acţiunile, făcându-le inevitabile.”). Asta transformă omul într-o maşinărie care-i anulează nu numai libertatea ci şi responsabilitatea. Nici nu are rost să lauzi/să pedepseşti un om care a făcut o faptă bună/rea pe care nu el a ales să o facă (el a fost ales de situaţie, în acest caz, cum ar spune Saramago). Starea opusă, în care nicio alegere nu este predeterminată, conduce, de asemenea, la un impas. Dacă alegerea nu este predeteminată, înseamnă că ea nu este determinată nici măcar de mine. Nimeni nu este responsabil, nici măcar eu. 

O situaţie intermediară între aceste extreme ar fi cea a unui determinism relativ (formularea îmi aparţine, poate nu este cea mai exactă) în care acţiunile sunt determinate de anumite cauze „personale” (psihologice). Autorul respinge această interpretare, considerând-o tot un determinism (psihologic), din care libertatea este alungată. De asemenea, el declară că nu înţelege nici cum poate fi vorba de responsabilitate dacă acţiunile nu sunt determinate.

Aşadar, câteva probleme, tot atâtea fapte de viaţă, multe răspunsuri temporare şi multe întrebări definitive. Nu recomand această carte celor care sunt în căutarea unor răspunsuri absolute însă aceştia, prin formaţie, se ţin departe de filosofie. Celorlalţi le urez lectură plăcută, chiar îngânduraţi fiind!

(Articolul face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial All)