Oglinzi şi oglindiri

Este un loc aproape comun că nu ne putem cunoaşte decât prin ceilalţi. Ceilalţi care devin astfel o oglindă a noastră. Ce se întâmplă atunci însă când chipul pe care-l arată oglinda este hidos? Când, printr-o întâmplare, observi deodată cum te văd alţii iar imaginea lor de acolo nu are nimic de a face cu ceea ce ai fi vrut tu să oferi. Atâta timp cât te nemulţumeşte imaginea, ce este de făcut? Spargi oglinda? Te schimbi? Te faci că nu ai băgat de seamă şi mergi liniştit mai departe?

Cu siguranţă nu te schimbi în funcţie de ceea ce îţi arată imaginea oglindită în ceilalţi - ajungi un clovn, o paiaţă, o marionetă. Dar e bine să te uiţi adâncit şi preocupat în sticla lucitoare poate într-adevăr este ceva acolo care oglindeşte ceva ce nici măcar tu nu ai văzut. După care să mergi, nu foarte liniştit, mai departe.

Negoiul Unguresc, Călimani

Cum spuneam, am fost la munte. Şi mi s-a dat o foarte usturătoare lecţie de solidaritate. Mai curând de reală lipsă de solidaritare. Pe drept cuvânt mi s-a reproşat că nu mă gândesc la Grup, la ceilalţi. Recunosc că aşa este; sunt, foarte probabil, un singuratic. Am fost îngrijorat de o singură persoană de care mă simţeam responsabil şi care era foarte posibil de a se afla în situaţia de a avea nevoie de ajutor. (Nu avea echipament, a ajuns pe creastă aproape întâmplător datorită inclusiv mie etc.) Din când în când am întrebat dacă e OK, dacă are nevoie de ajutor, uneori mi l-a cerut şi cam atât. Recunosc faptul că am carenţe uriaşe la capitolul solidaritate dar mai cred că o mână omenească, reală, caldă ori un băţ de tracking dat celui care are nevoie în momentul în care are nevoie face mai mult decât o grijă vagă, difuză şi care nu angajează cu nimic. 

Poate voi mai reveni asupra ieşirii din Călimani, dar în niciun caz cu un jurnal. O relatare fidelă şi luminoasă a ceea ce a fost găsiţi, cu voia autoarei, aici.

La judecata muntelui

Călimani: Vârful Pietricelul (stânga),  Negoiul Unguresc (centru) şi Pietrosul (dreapta) văzute de la  12 Apostoli

Sâmbătă, pe la prânz, voi fi din nou pe cel mai înalt vârf de pe creasta care se vede la orizont. Călimanii au ajuns munţii mei de casă unde mă reped mai de fiecare dată când am ceva timp şi câţiva bănuţi. Iar pe Pietrosul merg parcă în pelerinaj. Vârfului îi dau socoteală atunci când ajung sus: după iulie 2009, am mai fost în septembrie apoi în mai anul acesta şi de fiecare dată a trebuit să-i spun ce am făcut şi că m-am mişcat cu rost din locul în care eram data trecută. Pentru că atunci, prima dată, mi-a salvat sufletul şi m-a împăcat cu mine însumi, i-am rămas dator şi m-a obligat să nu mă mai pierd cât timp umblu pe aici, pe asfalt, printre betoane şi prin gaze de eşapament. Orice s-ar întâmpla în lumea de jos, pe munte trebuie să mă întorc cu fruntea sus. Şi cum în 2009 am umblat singur pe acolo, în primăvară cu soţia iar acum voi fi cu 4-5-6 prieteni este foarte probabil să mă fi ţinut de cuvânt. Voi afla de la el sâmbătă.

Muntele meu e mai puţin indiferent decât pustiul lui Paler dar judecă la fel de necruţător:

Cu oamenii te mai înţelegi, te fereşti, te explici, profiţi de o licărire de compasiune. Uneori frica aţipeşte sau oboseşte. Deh, oamenii au slăbiciunile lor. Nu sunt absoluţi ca pustiul. Pustiul nu iartă, nu uită şi nu are momente de slăbiciune. El e orb şi implacabil. Un călău somnolent şi necruţător care nu are nici vanitatea puterii, nici nevoia de a se spăla pe mâini ca Pilat sau de a se arăta uneori mărinimos. Te ucide ca pe o gânganie fără să-ţi dea nicio importanţă.

(Octavian Paler - Viaţa pe un peron)

Tango

(Am ales o secvenţă mai lungă pentru că însăşi discuţia e un dans. Un preafrumos dans. Iar finalul, cu revenirea brutală la realitate.)

Dacă viaţa ar fi un dans, pentru mine cu siguranţă ar fi tango-ul.
Iată cel puţin 7 motive:
1. Ca şi în viaţă, în tango nu există reguli. Nu există mişcări prestabilite. Avem libertatea de a alege şi de a improviza. Oricine poate dansa tango, atât timp cât poate să meargă. Şi astfel, se spune că „tango-ul se întâmplă de la un pas la altul, la fel ca viaţa”.
2. Trăim în prezent. Tango-ul se dansează aici şi acum, cu partenerul ales. Împarţi câteva minute cu celălalt trăirea din prezent.
Dansând tango, înveţi să te conectezi şi să te desprinzi uşor. Ca în multe întâlniri din viaţă, devii partener cu un străin. Partenerul se schimbă de obicei dupa patru melodii, timp suficient pentru a începe să îl simţi dar insuficient pentru a te ataşa.
3. Comunicăm dincolo de cuvinte. Dansând tango, nu vorbeşti şi astfel descoperi cât de mult putem schimba între noi într-o relaţie fără cuvinte.
4. Sunt eu însumi/însămi dar sunt atent/atentă la partener. Mă exprim, mă aduc în dans dar îmi simt partenerul pentru a-i intui mişcările. Stau pe propriile picioare, încerc să nu îl incomodez pe celălalt şi să îl ajut în mişcările sale.
5. Relaţia se schimbă, chiar cu acelaşi partener. Deşi suntem împreună, ne putem mişca diferit şi „relaţia de dans” rămâne. Relaţia se schimbă, probabil că la primul dans suntem mai reţinuţi, dar apoi apare încrederea.
6. Masculinitate – Bărbatul conduce. Subtil, prin intenţie, în niciun caz prin forţă. Prin exemplu personal. El este cel care vede în ce direcţie se îndreaptă perechea, ceea ce îi oferă responsabilitate.
Bărbatul pune în valoare femeia. Niciun bărbat nu o poate împinge să facă paşii pe care nu vrea să îi facă sau să o îndrepte în altă direcţie. El trebuie să o convingă, ca să o facă fericită…
7. Feminitate – Femeia urmează. Având atu-ul intuiţiei, femeia simte următoarea mişcare a partenerului. Şi este cu atât mai provocator, întrucât nu există reguli şi nu poate şti care va fi următoarea mişcare a partenerului. În tango, femeia merge cu spatele şi nu vede direcţia. Astfel are nevoie să îşi folosească toate celelalte simţuri.
Tango-ul dezvoltă feminitatea, deoarece dansul cere rabdare şi acceptare. Dansând tango, femeia învaţă să aştepte, să aibă încredere, să se lase condusă.


Si mai este un motiv care apare în filmul din care sunt luate imaginile:
Dacă greşeşti şi încurci paşii, continuă să dansezi!

Mai mult ca imperfectul

Cineva-mi spunea că ar fi simplu ca lucrurile să fie astfel. Dacă am fi înconjuraţi numai de ziduri şi am trăi singuratici în grote, ca un personaj de al lui Paler, s-ar crea o raţionalitate a singurătăţii în jurul căreia poţi construi o lume. Aşa cum trăieşte un condamnat pe viaţă: îşi găseşte rosturi, sensuri, motive de a merge până la capăt. Da, într-adevăr, ar fi prea simplu să fii singur. Ce se întâmplă însă atunci când cineva răspunde de dincolo de zid? Când îl sparge şi pune în loc o fereastră prin care să intre soarele? Paradoxal, îţi ia şi ultimul lucru pe care îl mai aveai: dreptul de a dispera şi de a suferi. Rămâi mai singur decât ai fost înainte, mai fără înţeles şi eşti obligat, deşi nu ţineai neapărat să o faci, să îţi pui din nou întrebarea: „Şi acum ce facem?”. Câteodată lumina care intră printr-o astfel de fereastră este atât de orbitoare, te aruncă într-o libertate atât de responsabilă şi de dificil de gestionat încât preferi să pui din nou cărămizi în spărtură. Cum spunea un personaj din Orb prin Gaza: „E mai simplu să fii o grămadă de gunoi”.
Pe de altă parte, poate ferestrele sunt peste tot în jurul nostru şi nu avem ochi pentru ele. Aşa cum, ca naţiune, am avut şansele noastre în istorie şi pe toate le-am dispreţuit. Avem ochi doar pentru lucrurile mici; suntem prea meschini pentru lucrurile cu adevărat importante.

Fragilitate

This is also to say that the stable worlds in which we seem to live are

quite fragile. In our daily relationships we encounter only partial

persons, fragments that we mistakenly presume to be whole personalities.

Stability and coherence are generated in our local agreements.

But these agreements are not binding, and disruptions can occur at

any moment. I am not proposing that social life is thus a grand

charade, in which we are all wearing masks to suit the occasion. The

metaphor of the mask is misleading, as it suggests there is a ‘real self ’

to be revealed behind the guise. For the multi-being, there is no inside

vs. outside; there is only continuous participation in relationship. Any

moment of compelling authenticity may give way to a sense of

compromise.

(Kenneth Gergen)

Puţin e de ajuns

PÂINEA UNEI FETIŢE

Arezzo, 7 august

   AM VRUT să fac o experienţă: să trăiesc, câteva zile, ca şi când aş fi un om sărac, un vagabond, un fugar. Să trăiesc singur, fără ajutorul şi tovărăşia nimănui. Am dat concediu secretarilor, valeţilor, şoferilor; am închis cele două automobile în garaj; am cumpărat de la un ţăran o haină veche şi, cu câteva lire în buzunar, am pătruns în văile Apeninilor toscani.

Sunt ani şi ani de când duc o viaţă de om bogat, adică sunt o victimă fără libertate. M-am săturat de mese încărcate, de plecăciunile paraziţilor, de curtoaziile şi de curiozităţile oamenilor prea bine cunoscuţi. Simt o nostalgie pentru viaţa mizerabilă şi disperată pe care am dus-o până la douăzeci şi şase de ani. După ce-am fost asaltat de mii de cerşetori şi de maniaci, am vrut, cel puţin o săptămână, să savurez viaţa săracului, a părăsitului. De acum înainte, am înfăţişarea unui cerşetor urâcios şi distrat.

Pentru cineva care a gustat toate puterile, nu este alt refugiu decât neputinţa. Pentru cine a posedat tot ce se poate cumpăra în lume, nu mai e refugiu decât în mizerie. E o comedie — o comedie ridicolă poate — dar care, din fericire, n-are spectatori.

Nu ştiu italieneşte şi n-am luat cu mine nici hartă, nici ghid. Am rătăcit la întâmplare. Aceste ţinuturi nu sunt bogate, dar sunt frumoase. Râuri care în acest anotimp sunt nişte şanţuri albe şi uscate ; munţi pleşuvi, râioşi, în care grâul semănat de oameni creşte rar şi sărac, amestecat cu neghină şi cu mărăcini. Deasupra, câteva livezi încă înflorite, câţiva torenţi care duc la vale mai mult pietre decât apă, câteva petice de pădure salvate, nu se ştie cum, de toporul acestor munteni, duşmani ai copacilor. Din loc în loc, ruinele unui castel, un teren medieval restaurat, o casă neagră, din care ies turme de copii miraţi, o mănăstire mare ascunsă între brazi, o biserică fără clopotniţă şi cu uşa închisă. Pretutindeni vaci albe, oi cu lâna murdară, porci care râmă grohăind şi, rareori, câte o păstoriţă cu părul ascuns sub o năframă galbenă, care încearcă să nu fie văzută.

   N-am intrat în nici un han. Am cumpărat pe drum puţină pâine din prăvăliile din sate, am băut din fântâni, am furat câteva fructe crude de pe câmp, am dormit sub stejari şi la umbra clăilor de fân.

Locuitorii sunt oameni neciopliţi, dar oameni buni. Deşi nu ştiu decât cinci sau şase cuvinte italieneşti, au arătat totdeauna că mă înţeleg şi mi-au oferit ceea ce aveau, chiar înainte de a cere. Într‑o zi am mâncat, în mijlocul câmpului, în tovărăşia unor cosaşi care se odihneau. M-au întrebat de unde eram şi de unde veneam - după câte am înţeles, dar n-am putut răspunde. Şi totuşi, mi-au dat puţină supă şi salată, şi o pătlăgică roşie crudă. Femeile vorbeau între ele şi, după cât mi s-a părut, mă plângeau.

În altă zi, am găsit un bătrân care tăia ramuri de copaci, singur într-o pădure. Am stat împreună mai multe ore. În tinereţea sa fusese în America şi-şi amintea câteva cuvinte englezeşti. Mi-a spus că e multă sărăcie în aceste ţinuturi, dar că toţi preferă să trăiască sau cel puţin să moară aici, între munţii lor. S-a mirat mult că venind dintr-o ţară aşa de bogată, aveam o înfăţişare atât de săracă. Am înţeles bănuiala lui: că are în faţa sa un răufăcător fugit din America şi totuşi s-a arătat tot aşa de primitor şi de binevoitor.

Dar întâlnirea care mi-a lăsat cea mai puternică impresie, a fost întâlnirea cu o fetiţă. În toată ziua precedentă nu întâlnisem nici un sat: isprăvisem pâinea şi, dintr-o pudoare ridicolă, nu îndrăznisem să cer la casele sătenilor. Eram obosit şi flămând. La căderea nopţii, am ajuns într-o pădure de castani şi am observat că la marginea pădurii era o livadă pietroasă şi o fântână.

Lângă fântână, aşezată jos, era o fetiţă. Îndată ce mă văzu, îi fu teamă să se ridice. Putea să aibă doisprezece sau treisprezece ani: cea mai frumoasă creatură pe care am văzut-o vreodată. Pe obrazul său ars de soare străluceau doi ochi verzi, încântători. Şi pe capul descoperit, ondulaţii şi bucle negre. Între buzele proaspete şi roşii, un zâmbet involuntar, alb de tot. O minune.

Ca să n-o înspăimânt, m-am aşezat pe un bolovan, la oarecare distanţă. Fetiţa era liniştită: nu zicea nimic, dar nu mă pierdea din ochi. Patru vaci enorme păşteau aproape. Aşa rău îmbrăcat şi gâfâind, trebuie să fi avut în adevăr înfăţişarea unui nenorocit, a unui vagabond.

După un sfert de oră, nu ştiu prin ce minune, fetiţa scoase dintr-o legătură o bucată de pâine neagră, se apropie de mine şi mi-o întinse, cu un zâmbet timid, murmurând câteva cuvinte. Ghicise că‑mi era foame. Mulţumii cum putui, apoi muşcai cu voluptate din pâine. Niciodată n-am simţit un gust aşa de bun şi de savuros.

Aceasta să fie adevărata hrană a omului ? Aceasta adevărata viaţă?

(Giovanni Papini - Gog) 

Bucuria prăbuşirii

Când totul se prăbuşeşte, când ai pierdut totul, ce-ţi mai rămâne? Libertatea ori măcar eliberarea. Şi dacă mai ai un partener de dans în apropiere, cu care să bei un pahar de vin şi să te bucuri de bucuria de a trăi, orice prăbuşire devine magnifică, splendidă, perfectă. Este ceea ce trebuia să se întâmple pentru a rămâne la urmă lucrurile care contează cu adevărat.

Când totul merge anapoda, ce bucurie să-ţi pui sufletul la încercare pentru a vedea dacă dă dovadă de rezistenţă şi de valoare! S-ar zice că un duşman invizibil şi atotputernic - unii îl numesc Dumnezeu, alţii Diavol - se năpusteşte să ne doboare; iar noi rămânem în picioare. Ori de câte ori e învingător în interior, în timp ce în afară e bătut măr, omul adevărat resimte o mândrie şi o bucurie de nespus. Calamitatea exterioară se transformă într-o supremă şi aspră mulţumire.

(Nikos Kazantzakis - Zorba Grecul)

Oprire de vânt

M-am trezit gândind că îmbătrânesc fără a găsi înţelesul lumii. Mă uit de jur împrejur şi văd că oamenii de vârsta mea (şi chiar mult mai tineri) sunt, în general, oameni care au ajuns la nişte concluzii cu privire la lume, au aflat despre ce este vorba în existenţă. Eu încă mai caut, mă mai întreb şi nu se întrezăreşte nici o nădejde de certitudine. Nu se întrezăreşte pentru că nici nu vreau să o găsesc. Dar dacă eu îmi mai permit jocul nesiguranţei şi al devenirii absolute (ta panta rhei, până la urmă), să copilăresc etern, ce am să-i spun copilului meu atunci când mă va întreaba ce anume contează cu adevărat? Nu poţi să-i spui cuiva atât de apropiat, care aşteaptă de la tine Soluţia Lumii, că de fapt, toate-s zădărnicie şi goană după vânt. Şi am să-i spun, dacă mă va întreba, că oamenii contează pe această lume deorece orice există în afara ta îşi face intrarea în propriul univers prin ei. Dacă alungi oamenii din viaţa ta, rămâi singur şi singur nu ai niciun înţeles.

Întrebare

Dar privind de sus, din punctul de vedere al Domnului – oare ordinea şi disciplina unei vieţi exemplare, renunţarea la lume şi la fericirea simţurilor, îndepărtarea de murdărie şi de sânge, retragerea în filosofie şi reculegere erau într-adevăr mai bune decât viaţa lui Gură de Aur? Oare omul fusese creat pentru a duce o viaţă măsurată, ale cărei ceasuri şi rânduieli erau însemnate de clopotele care chemau la rugăciune? Oare omul fusese creat pentru a-i studia pe Aristotel şi pe Toma d’Aquino, pentru a şti greceşte, pentru a-şi sugruma simţurile şi pentru a fugi din lume? Nu fusese creat de Dumnezeu cu simţuri şi instincte, cu tenebre sângeroase, cu aptitudinea păcatului, a voluptăţii şi a disperării? (...) poate că, la urma urmei, era şi mai temerar şi mai grandios să te laşi în voia curentului crâncen şi a smintelii, să comiţi păcate şi să iei asupra ta urmările lor amarnice, în loc să duci, alături de lume, o viaţă curată, cu mâinile spălate, să-ţi plantezi o frumoasă grădină cu gânduri pline de armonie şi să umbli fără de păcat printre straturile ei ocrotite. Poate era mai greu, mai curajos şi mai nobil să colinzi cu încălţările rupte prin păduri şi pe drumuri, să rabzi soarele şi ploaia, foamea şi nevoia, să te joci cu bucuriile simţurilor şi să le plăteşti cu suferinţa.

(Hermann Hesse - Narcis şi Gură de Aur)