Despre alegere

Mi-am amintit de una din puţinele scene pe care le-am înţeles din Mr. Nobody. Că oricum ai alege, iese prost. Şi atunci e mai bine să nu alegi. E aceasta o povaţă înţeleaptă ca şi cea dintr-un dialog sceptic: „Ori că trăieşti ori că te omori, e totuna”, „Şi atunci, de ce nu te omori?”, „Pentru că e totuna!”. Cel puţin raţional, de multe ori, în faţa marilor opţiuni avem un număr egal de argumente pro, cu cele contra. Dacă sunt de acord cu concluzia asta, ea e numai parţială pentru că în viaţa reală va fi urmată de alta: Dacă nu alegi, va alege altcineva pentru tine. Persoane, fapte, lucruri, evenimente. Ca şi când ai fi într-o barcă pe care renunţi s-o mai pilotezi pentru că nu îţi convine nicio destinaţie potenţială dar valurile, vânturile, tot te vor duce undeva, foarte probabil pe un recif pe care vei eşua. Aşa că, până la urmă, e mai bine să alegi şi atunci când nu ştii ce să alegi. Mai ales atunci. Luată astfel, alegerea nu mai este o povară, rămâne într-adevăr o datorie dar e o datorie faţă de tine, un angajament, o decizie pentru care răspunzi. Chiar dacă, oricum ai alege, tot prost iese.

Epitaful meu

În puţinele mele lecturi de psihoterapie - evocate deja pe aici - am întâlnit un exerciţiu propus pacienţilor: acela de a-şi compune propriul epitaf. De a se defini succint şi de a-şi defini propria viaţă, cu alte cuvinte. Nu am reuşit să mă sustrag convingător acestui exerciţiu aşa că am ajuns la următorul epitaf provizoriu:

„Cu dorinţa de a nu înmulţi răul din lume, a încercat să înţeleagă lucrurile de la sine înţelese.” 

Deocamdată, mi se pare că sună mulţumitor. Lipseşte însă ceva: o variantă extinsă a inscripţiei de pe piatra de mormânt va trebui să spună şi de dragostea de care am fost înconjurat. Până la urma urmei, probabil, va rămâne doar aceasta, doar ea va conta. Cum spuneam, formulez concluzii parţiale, intermediare, ale vieţii.

Lecţia de zbor

„Ascultă, e în viaţa fiecărui om o clipă, uneori o singură clipă când firul vieţii trebuie răsucit cu duşmănie.” (Camil Petrescu - Suflete tari)

Cruzime faţă de tine însuţi. Atunci când doare cumplit dar trebuie să o faci doar pentru că aşa trebuie. Când sari şi nu şti, în acel moment, dacă va urma zborul sau prăbuşirea dar de unde, orice ar fi, nu mai există drum de întoarcere.

Din Apuseni

DUMITRU FARCAS - Suita din Tara Motilor

Pentru că nu pot ajunge pe la nişte morminte din Munţii Apuseni, din care unul se închide acum, pentru a aşeza câte o floare şi a aprinde câte o lumânare.
Dumnezeu să-i odihnească pentru că tare neosteniţi au fost pe lumea asta!

Hărţi

„Continuu, cu un elan exagerat, înfruntă cu visul ei această realitate diferită şi îl izbeşte de formele rigide cărora le împrumutase alte contururi, asemenea vreunui călător tragic care, având o hartă falsă, ar întâlni, în noapte, numai prăpăstii acolo unde s-ar fi aşteptat să găsească o cale netedă şi rezistentă.” 

(Jules de Gaultier - Bovarismul)

„Aceasta este harta pe care dorim s-o alcătuim în mintea noastră: o călăuză de nădejde ce ne permite să-i ocolim pe cei care nu merită timpul şi încrederea noastră şi să-i includem pe cei care merită. Printre cele mai bune indicii că harta noastră întotdeauna empirică este greşită se numără tristeţea, mânia, senzaţia de a fi trădat, surprinderea şi dezorientarea. Atunci când acestea ajung la suprafaţă trebuie să ne gândim la instrumentul nostru mental de navigaţie şi la felul în care trebuie să-l corectăm (...).”

(Gordon Livingston - Prea devreme bătrân, prea târziu înţelept)  

„Teritoriul nu mai precede harta, nici nu-i mai supravieţuieşte. De aici înainte, este harta cea care precede teritoriul, este harta cea care generează teritoriul.” 

(Jean Baudrillard - Simulacre şi simulări)

Aşdar, dacă ne izbim noaptea ori în furtună de un perete de stâncă acolo unde trebuia să fie potecă, nu stânca este de vină.Dar nici stâncile nu sunt mereu stânci, ci doar credem că sunt astfel pentru că harta noastră le-a definit, după criterii subiective şi mai mereu vagi, ca fiind obstacole de netrecut.

Am leac pentru suferinţa ta

Oare preţul remediului nu era mai greu decât boala?

Mi-a plăcut tare mult un capitol din Soluţia Schopenhauer a lui Irvin D. Yalom peste care nu vreau să trec. 

Este vorba despre un membru al grupului de terapie - Pam - care îşi caută remediul unei obsesii după doi bărbaţi din viaţa ei într-un grup de meditaţie din India. Interesantă poziţia terapeutului - Julius - care recunoaşte că în tinereţe un asemenea gest din partea unui pacient l-ar fi ofensat şi ar fi fost interpretat ca o desconsiderare a metodelor sale. Acum a ajuns la concluzia că pacientul este dator să caute orice metodă ori tehnică care îi face bine. 

Pam ajunge în India şi sub îndrumarea unui guru vestit învaţă respectiva tehnică de meditaţe, nu fără probleme legate mai ales de integrarea în noul grup şi de atmosfera exotică. Dar mereu mai era ceva, ceva care în permanenţă o făcea să nu aibă linişte, în ciuda efectelor benefice evidente ale practicii respective. Şi, într-o noaptă se trezeşte cu o frază de a lui Nietzsche în minte: „Trebuie să ai în sinea ta  haosul, pentru a putea da naştere unei stele care dansează.” 

„Evident. Acum înţelegea sursa ambivalenţei ei faţă de Vipassana (tehnica de meditaţie). Goenka (guru) se ţinuse de cuvânt. Le oferise exact ceea ce promisese: calm, linişte şi, cum spunea el adesea, contraechilibru. Dar cu ce preţ? Dacă Shakespeare ar fi făcut Vipassana, s-ar mai fi născut oare Lear sau Hamlet? Ar mai fi fost oare scrisă oricare dintre capodoperele culturii occidentale?” Este evident că aceasta nu înseamnă, corelativ că nepracticanţii de Vipassana ar deveni, prin aceasta genii. Dar marile nume ale civilizaţiei europene din care Yalom îi aminteşte pe Kafka, Dostoievski, Virginia Woolf, Hardy, Camus, Platon, Poe sunt părinţii noştri spirituali şi dacă gândim în modul în care gândim, lor le-o datorăm. 

Pam îşi continuă raţionamentul şi ajunge şi la efectul acestei anestezieri şi asupra oamenilor obişnuiţi. „Oare Buddha înţelesese bine? Oare preţul remediului nu era mai greu decât boala? (...) Oriunde privea, Pam vedea doar renunţare, sacrificiu, limitare şi resemnare. Unde dispăruse viaţa? Bucuria, expansiunea, pasiunea, carpe diem?”

Sunt de acord că bună parte din cultura europeană, cea profundă şi poate singura care contează a fost creată din geniile care au avut curaj să se uite cu îndrăzneală spre neant şi haos. Există şi în filosofia greacă, parte din ea, oroarea de suferinţă şi căutarea remediului şi a căilor de evitare a ei. Au inventat şi filosofii occidentali leacuri pentru această maladie conexistenţială însă medicamentele lor au fost de cele mai multe ori fără efect. Dar asta ne-a făcut să înaintăm, să progresăm. Poate nu întotdeauna progresul rimează cu binele dar, cu siguranţă, resemnarea nu rimează absolut niciodată cu nimic. Putem, uşor, să ne oprim din mers şi să contemplăm doar frumosul, prefăcându-ne că urâtul şi răul nu sunt ale noastre şi nu aparţin acestei lumi. Dar marea provocare este de a înfrunta tenebrele şi de a le integra vieţii care doar prin asta are şanse de a deveni completă sau măcar nemutilată.    

Context în loc de destin

O poveste spusă într-un film: Un om sărac dintr-un sat avea un cal cu care-şi făcea toată treaba. Într-o zi calul fuge şi toată lume îl compătimeşte pe stăpân: „ce rău trebuie să-ţi fie!”„Poate că da, poate că nu”, spune el. Armăsarul se întoarce după el cu 10 iepe „Ce bine trebuie să-ţi fie!”„Poate că da, poate că nu”. Fiul lui se urcă pe un cal care-l trânteşte la pământ iar copilul paralizează „Ce rău trebuie să-ţi fie!” „Poate că da, poate că nu”. Vine războiul şi toţi băieţii sunt mobilizaţi cu excepţia celui cu spinarea frântă. „Ce bine trebuie să-ţi fie!”„Poate că da, poate că nu”. Binele şi răul sunt - adesea, mereu? - contextuale, o concluzie care-şi are originea în relativismul axiologic post-modern. Aşa cum este şi în această poveste, publicul, comunitatea, societatea sunt autorităţile care dictează ce este bine şi ce este rău, acestea neexistând în sine, în absolut. Sunt nişte constructe şi nu Idei ori certitudini revelate.

Şi încă ceva: În oricare din aceste momente „publicul” poate trage o concluzie în privinţa vieţii protagonistului: „Ce destin fericit/nefericit are!”. Şi, în fapt, nu este vorba de niciun destin ci doar de o înşiruire de întâmplări valorizate, desigur, contextual de, desigur, ceilalţi.

Ray of light

„Uneori destinul ne împinge în situaţii în care lucrul cuvenit e o greşeală.”

Rostul poveştilor (2)

De ce m-ai lăsat Făt-Frumos? Ştii cât se ceartă oamenii pe chestia asta cu binele?
Un imn. Posibil al terapeuţilor şi consilierilor adepţi ai orientării creionate mai jos:

„Terapeuţii de familie au considerat această metaforă narativă extrem de folositoare. Pe măsură ce ei au început să pună întrebări clienţilor despre poveştile lor, terapeuţii au trebuit să recunoscă cât de mult au afectat poveştile percepţiile clienţilor şi interpretările acestor percepţii. Poveştile de viaţă funcţionează ca filtre care cern experienţele care nu se potrivesc cu liniile planului sau, dacă ele nu pot fi cernute, distorsionează evenimentele până când ele se potrivesc cumva. (...)

Atunci când poveştile pe care oamenii şi le spun lor înşişi îi conduc să-şi interpreteze experienţa în moduri nefericite, ei tind să se scufunde în mlaştina problemelor. Asemenea probleme pot persista atâta timp cât aceste poveşti nefolositoare rămân fixate, întunecând versiunile mai optimiste ale evenimentelor. (...)

Asemenea poveşti închise şi rigide fac oamenii vulnerabili de a fi preluaţi de stările emoţionale distructive pe care terapeuţii narativi le descriu ca nişte invadatori externi. (...)”

(Nichols, Michael P. - Terapia de familie. Concepte şi metode)

Şi-am încălecat pe-o şa...

„A izbăvi un om înseamnă a salva lumea întreagă”

Recunosc, nu l-am citit pe Schopenhauer. Ca absolvent de Filosofie această mărturisire e destul de jenantă. Există însă altceva, şi mai jenant decât atât: sunt un adept al filosofiei sale, aşadar fără să-l fi citit, doar „învăţat” sau cunoscut la a doua mână. Dar simpatia pentru filosof este unul din motivele pentru care titlul cărţii, Soluţia Schopenhauer, mi-a atras atenţia. Mai apoi a fost şi autorul, Irvin D. Yalom pomenit, şi chiar dat ca bibliografie, la cursul „Grupul în practica asistenţei sociale”. Yalom este psihoterapeut, autor şi al unui Tratat de psihoterapie de grup din care perspectivă a scris şi Soluţia. Este vorba în roman despre un psihanalist, diagnosticat cu cancer la 65 de ani, căruia medicii îi mai dau un an de „viaţă bună”, normală. Cuprins adeseori de panică, bărbatul încearcă să afle în acele zile teribile direcţia în care o va lua în puţinul timp care i-a rămas la dispoziţie astfel încât să aibă o întâlnire cât mai onorabilă cu sfârşitul. După explorarea mai multor posibile căi, ajunge la concluzia că viaţa sa, aşa cum a fost, a fost una bună şi drept urmare va face până la moarte ce a făcut şi până atunci: se va ocupa de grupul său de terapie, compus din şase membri. 
În plus, apare ideea de a verifica dacă ceea ce în trecutul său de psihoterapeut a fost eşec la un moment dat a rămas astfel şi peste ani; adică dacă în trecut intervenţia sa imediată nu a avut efect poate acesta s-a înregistrat cu întârziere,  după ce pacientul îşi va fi părăsit medicul. Iar cel mai răsunător eşec al său este personificat de un anume Philip Slate pentru care nu a reuşit să facă nimic în a-l vindeca de un comportament patologic. Fostul pacient afirmă acum că este pe deplin tămăduit în urma aplicării în viaţă a filosofiei lui Arthur Schopenhauer; el este atât de încântat de metoda sa încât doreşte să devină „consilier filosofic” pentru a-i ajuta şi pe alţii însă nu din dragoste pentru ei ci pentru a-şi câştiga existenţa din ceva la care a ajuns să se priceapă foarte bine. Pentru a deveni terapeut, are nevoie însă de 200 de ore de supervizare din partea cuiva cu experienţă şi cere acest lucru tocmai lui Julius, fostul său consilier. Acesta ezită îndelung pentru că Philip este, în esenţa cea mai profundă, un mizantrop, un om care urăşte oamenii şi care nu doreşte să aibă nimic de a face cu ei şi atunci, cum ar putea el să-i ajute? Terapeutul cu patalama îi pune condiţia celui aspirant să facă parte din grupul său de terapie iar Philip acceptă. 
Cea mai mare parte din carte este alcătuită din descrierea în amănunt a întâlnirilor de grup, dezvăluind drame, traume, crize dar şi colaborare, solidaritate, sprijin şi înţelegere. Yalom descrie fidel dinamica şi evoluţia grupului, transformările prin care trece fiecare participant, inclusiv terapeutul, efectul pe care îl au asupra fiecăruia dezvăluirile, înţelesurile, relaţiile în care se află prins. Este descrisă aici o luptă a oamenilor cu obstacolele din afara lor şi mai ales din ei înşişi, o luptă titanică din care unii ies, rar şi pentru puţin timp, învingători. Mai este vorba şi de faptul că nu există soluţii şi reţete pre-stabilite, că acestea le găseşte fiecare şi împreună cu ceilalţi pentru el însuşi; că există greşeală, încercare, eşec, nesiguranţă dar acestea fac parte nu doar din tragismul inerent al existenţei dar şi din frumuseţea eroică a acesteia. Paralel cu istoria de un an a grupului, autorul prezintă pe larg viaţa şi concepţia lui Schopenhauer iar fiecare capitol este prefaţat de un citat din filosof.
Una din concluziile cărţii poate fi aceea că se poate trăi – şi chiar foarte bine! – în afara oamenilor însă prin asta pierzi lucrurile care merită cu adevărat să ţi se întâmple într-o viaţă. Şi chiar dacă trăieşti înţelept nu înseamnă că prin asta trăieşti şi mai adevărat. Este o carte omenească, despre lucruri omeneşti (iertare, vină, greşeală), despre oameni care luptă şi nu întotdeauna izbândesc, care încearcă să înţeleagă şi să se înţeleagă, să fie sinceri cu ei înşişi chiar dacă aceasta doare, să fie lume şi în lume, să se salveze de aici, de unde nimeni nu are, pe termen lung, nicio salvare.

O carte de citit şi, pentru mine, de recitit.

Adevărata singurătate

„- (...) Am renunţat, de mulţi ani, să fiu dependent de opinia celorlalţi. Cred cu tărie că cei mai fericiţi oameni sunt cei care caută în primul rând solitudinea. (...)

- Să fii atât de mulţumit, să ai nevoie de atât de puţin din partea celorlalţi, să nu tânjeşti niciodată după compania celorlalţi - presupune destul de multă singurătate, Philip.

- Dimpotrivă, spuse Philip. În trecut, atunci când tânjeam după compania celorlalţi şi le ceream ceva ce ei nu voiau şi chiar nu puteau să-mi dea, atunci am cunoscut singurătatea. Am cunoscut-o foarte bine. Să nu ai nevoie de nimeni înseamnă să nu fii niciodată singur. Nu caut altceva decât binecuvântata izolare.”

(Irvin D. Yalom - Soluţia Schopenhauer)

Singurătatea nu depinde de aglomeraţia înregistrată în jurul tău şi nici măcar de distanţa dintre tine şi celălalt. Singurătatea este fiorul de gheaţă care însoţeşte „tânjirea” pentru ceva/cineva inexistent. 

Teamă de lumină. Care lumină?

DOAMNA ALVING: Eu însă cred, pastore, că toţi suntem nişte strigoi. În noi nu e numai ceea ce am moştenit de la părinţi. Ne bântuie tot felul de idei, de credinţe moarte, de mai ştiu eu ce. Ele nu trăiesc în noi, zac numai şi nu putem scăpa de ele. Dacă iau un ziar să-l citesc, mi se pare că strigoii se strecoară printre rânduri. Pretutin­deni sunt strigoi. Mulţi, câtă frunză şi iarbă. De aceea ne este grozav de teamă de lumină, tuturora.

MANDERS: Frumos mai e rezultatul lecturilor dum­neavoastră! Frumoase roade au dat, într-adevăr ! Vai! Cărţile acelea odioase, revoltătoare, liber-cugetătoare!

DOAMNA ALVING: Te înşeli, dragă pastore. Doar dumneata eşti omul care m-a stimulat să cuget; şi pentru lucrul acesta îţi sînt recunoscătoare.

MANDERS: Eu ?

DOAMNA ALVING: Da, da. Dumneata m-ai silit să cunosc ceea ce spuneai că e de datoria mea, atunci când lăudai şi proslăveai că e drept şi cuminte ceea ce pe mine mă revolta şi mi se părea abominabil. Atunci am început şi eu să cercetez temeinic învăţătura sfinţiei-tale. Voiam să leg totul cu un singur nod. Însă cînd s-a desfăcut nodul, s-a desfăcut şi urzeala întreagă. Şi atunci am băgat de seamă că era o urzeală falsă.

(Henrik Ibsen - Strigoii)

894 - Strigoii - de - H. Ibsen - interpreteaza : Emil Botta . Stela Popescu . Irina Rachiteanu Sirianu . Vasile Gheorghiu . Forry Eterle . Boris Ciornei - (82:12min ) -inreg. din 1964 -
Asculta mai multe audio diverse

Îmi place Ibsen din mai multe motive chiar dacă la finalul pieselor sale acul busolei personale îmi rămâne inert, fără ţintă. Rămân cu urzeala, oricare ar fi ea, desfăcută. Unul dintre motive este acela că la el nimic nu este de la sine înţeles, previzibil. Ca în citatul de mai sus care exprimă poziţia raţionalistă, iluministă, a unei femei care s-a ridicat deasupra prejudecăţilor. „Dar ar fi prea simplu să fie aşa!” Lumea nu este nici raţională, nici iraţională, nici ordine şi nici haos, nici simplă şi nici complexă. Acestea sunt doar nişte măsuri omeneşti care nu au nimic (sau aproape nimic) de-a face cu realitatea aşa cum e. Şi Ibsen ştie să o spună.

Audiţie plăcută!

Triburi, insule

Lui Ştefan - definirea termenilor nu este întotdeauna de ajuns; cuvântul este adeseori insuficient. Asta nu înseamnă, cum spuneam, că sunt adeptul telepatiei. Merită să încercăm să ne înţelegem prin mijloace „convenţionale”.

Rezonabila Doamnă Bovary

„Totuşi, între o imagine, aşa cum se formează ea într-un prim creier, cu ocazia unei percepţii, şi imaginea evocată prin intermediul cuvântului într-un alt creier există un decalaj care măsoară diferenţa mai mare sau mai mică între două sensibilităţi. Ar trebui să ne imaginăm două sensibilităţi identice pentru ca acelaşi cuvânt să trezească aceeaşi imagine, şi abia dacă două momente succesive ale sensibilităţii aceluiaşi om ar ajunge să realizeze această identitate. Cuvântul nu transmite deci decât imagini rezumate şi incomplete, imagini ale unei naturi particulare, cărora trebuie să le dăm un nume distinct: noţiuni.

Atâta vreme cât se adresează cunoaşterii, noţiunea are o valoare cvasiuniversală dar, odată ce intenţionează să reconstituie într-un creier străin imaginea precisă ce s-a format într-un altul, ea nu reuşeşte decât dacă este secondată de întâlnirea unor sensibilităţi şi aptitudini, dacă nu identice, măcar apropiate şi înrudite. Eu ştiu că sălbaticii recunosc după anumite semne drumul animalelor, iată o noţiune: dar, dacă vreun explorator ar prezenta în faţa mea vreun fapt de acest gen, imaginea-noţiune pe care el mi-o va transmite cu ajutorul cuvintelor povestirii va fi departe de a trezi în mine o imagine la fel de precisă şi de bogată ca aceea pe care ar trezi-o în inteligenţa unui sălbatic.” 

(Jules de Gaultier - Bovarismul)