Nu, domnule Keating!

Nu, domnule Keating, după aproape 20 de ani în care v-am dat dreptate şi v-am promovat discursul peste tot pe unde mi-a stat la îndemână, nu mai cred ce spuneţi! Cuvintele şi ideile nu pot schimba lumea, sau mai exact, doar cuvintele şi ideile nu pot singure schimba lumea. Sunteţi, domnule profesor, tributar unei concepţii iluministe conform căruia omul înzestrat cu raţiune şi  educat (desigur, prin intermediul cuvintelor) în spiritul acesteia, va cunoaşte Adevărul şi Binele şi-l va pune în aplicare. Însă, după cum v-aţi dat şi dumneavostră seama, lucrurile nu stau tocmai aşa, pentru că dacă ar sta astfel, ele ar fi absolute şi toată lumea s-ar înclina în faţa lor. 

Între lume şi noi stau multe lucruri, nu doar cuvintele. Nu este de ajuns să spui în loc de „suferinţă”, „provocare” sau „încercare” pentru ca lucrurile să se rezolve. Nu suntem tocmai foi de hârtie pe care cuvintele şi ideile se perindă sprinten întru fericirea noastră. Nu ideile şi cu atât mai puţin cuvintele sunt cărămizile care construiesc lumea. Acestea sunt purtate de altceva, de alte valuri. Acum, după cei aproape 20 de ani în care i-am dat dreptate lui Keating, cred că între noi şi lume stau credinţele, acestea fiind cele care ne apropie şi, după caz, ne separă. Ceea ce a reuşit simpaticul profesor să transmită elevilor săi nu au fost cuvinte şi nici idei, ci credinţe; cuvintele au fost doar vehicolul acestora. Iar Neil a murit pentru că a crezut prea mult, pentru că această credinţă excesivă era inadecvată lumii în care trăia. 

A gândi în termeni de credinţă simplifică multe lucruri care privesc cunoaşterea. Lămureşte toate acele situaţii când vezi oameni comportându-se „iraţional”, împotriva propriilor interese şi în ciuda oricăror argumente „raţionale” (idei). Sau, dimpotrivă, oameni fericiţi centraţi în jurul unei iluzii, care, pentru ei, e credinţa lor, principiu de funcţionare al propriei fiinţe. Mai departe, colaborarea şi conflictul nu depind de idei (ideea de democraţie) ci de credinţe (credinţa în democraţie). Dacă ar depinde de cele dintâi, ştiinţele umane ar fi doar matematică.

Farmecul şi misterul realităţii sunt o consecinţă a recunoaşterii limitelor raţionale. A plasa cunoaşterea şi pe credinţe este echivalent cu a recunoaşte elementul iraţional (neraţional) al existenţei. Parte din plânsul lui Keating probabil vine şi din o astfel de constatare. Credinţa lui se va fi clătinat, în ciuda ideilor sale.

Abia atunci când împărtăşim o aceeaşi credinţă, putem schimba între noi cuvinte şi idei cu sens. Până atunci nu ne înţelegem.