Desprinderi

„Viaţa însăşi este o simplă succesiune de separări. Începe cu naşterea, trece prin stadiile înţărcării şi prin cele ale dezvoltării personalităţii individuale şi culminează cu moartea - care reprezintă separarea finală. La naştere, individul experimentează primul şoc al separării, pe care se străduieşte să-l depăşească de-a lungul vieţii. În procesul adaptării, omul se distanţează în permanenţă de vechiul sine, sau cel puţin de acele segmente ale vechiului sine care nu-i mai servesc în prezent la nimic. Asemenea unui copil care a depăşit faza când se juca cu un anumit tip de jucărie, el înlătură vechile părţi ale sinelui său, cu care nu mai are ce face... Ego-ul se distanţează continuu de părţile sale perimate, care au avut valoare în trecut, dar care nu mai au nicio valoare în prezent. Nevroticul (care nu se poate dezvăţa şi căruia, prin urmare, îi lipseşte creativitatea) este incapabil să ducă la bun sfârşit procesul de detaşare... Din cauza fricii şi vinovăţiei generate de în afirmarea propriei autonomii, el este incapabil să se elibereze, rămânând suspendat la un stadiu primitiv al evoluţiei sale.” (Otto Rank)

Inventarea sensului vieţii

„Sensul vieţii? Sensul vieţii mele. Chiar cărţile puse în teancuri clătinătoare pe masa mamei conţin răspunsuri bombastice la aceste întrebări. «Suntem creaturi care caută sensul», am scris eu «care trebuie să facă faţă neplăcerii de a fi fost aruncate într-un univers lipsit în mod intrinsec de sens.» Şi apoi, pentru a anihila nihilismul, explicam eu, trebuie să ne asumăm o sarcină dublă. Mai întâi inventăm sau descoperim un proiect cu semnificaţie vitală destul de solid pentru a sprijini o viaţă. Apoi trebuie să ne străduim să uităm actul nostru de inventare şi să ne convingem că n-am inventat, ci am descoperit proiectul cu semnificaţie vitală - că acesta are o existenţă independentă «undeva afară».“

(Irvin D. Yalom - Mama şi sensul vieţii)

Cum poţi să sugerezi aşa ceva?

Ceea ce unii numesc „destin” ar fi chiar destin

O analiză din perspectiva psihologiei sociale a filmului The Vow este de găsit aici. Pe scurt, este vorba de o femeie care în urma unui accident, îşi reia viaţa dintr-un anumit punct sfârşind prin a face aceleaşi alegeri pe care le-a făcut înainte de catastrofă, în ciuda faptului că şi-a pierdut memoria. Dincolo de învelişul romantic în care a fost ambalat filmul, cred că acesta spune mai mult decât arată, intrând pe o listă a producţiilor pe care poţi să le vezi neatent, distrat, amuzat dar care pot continua să te pună pe gânduri şi câteva zile după ce le-ai vizionat (Mă gândesc acum la Serendipity ori Ziua Cârtiţei) Aici,  în The Vow, nu este atât de important că eroina alege acelaşi bărbat (el i-a fost în preajmă suficient timp pentru a se face re-cunoscut, să zicem), că redevine artist plastic (suntem cumva familiarizaţi cu ideea că talentul este un dat pe care-l ai, pe care nu ţi-l poate lua nimeni) ci faptul că ea îşi reconstruieşte, în structura sa esenţială, viaţa anterioară. În primă instanţă, viaţa ei păruse că se schimbă pentru că s-a certat cu părinţii, dar apoi viaţa ei a urmat un acelaşi curs chiar dacă ulterior i-a înţeles şi i-a iertat. Aşadar acel incident fusese doar un pretext, o scuză, o explicaţie şi nu o cauză reală. Am citit de curând că asemănarea, gradul de similitudine a gemenilor univitelini, este la fel de mare chiar dacă ei sunt crescuţi împreună sau dacă sunt separaţi. Asemănările nu sunt doar fizice ori de aptitudini ci merg până la avea o serie de gesturi, obişnuinţe, obsesii comune, doar ale lor, care nu le-au dobândit. Aceasta este echivalent cu a gândi, măcar ca şi ipoteză, că venim pe lume cu un „program” pe care-l rulăm indiferent de circumstanţe. Iar atunci când este întrerupt, ca în cazul filmului pomenit aici, este reluat, reconstruindu-se din tot ceea ce fiinţa (mai) are la dispoziţie.

Acest program pe care îl rulăm, altădată purta numele de destin, soartă (ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus). Vechii greci spuneau că soarta e caracterul iar cât timp acceptăm că lumea este creaţia noastră (cel puţin ne străduim să fie astfel) pare logic să gândeşti în aceşti termeni, de destin implacabil care se împlineşte chiar dacă ştii ce îţi rezervă. 

Gândind astfel lucrurile, rămâne o singură problemă: cea a libertăţii individuale. Dacă puşi în circumstanţe diferite reacţionăm identic, indiferent de cunoştinţe, de experienţă, de lipsa acesteia (The Vow), de context, de orice, înseamnă că suntem fiinţe cărora li s-a răsucit cândva o cheiţă şi până la completa destindere a arcului ştim să facem un acelaşi lucru, să mergem pe o aceeaşi traiectorie. Doar mi-am pus această problemă şi am şi găsit în toată lumea informaţiilor confirmarea faptului că aşa ar sta lucrurile, ceea ce are darul să răstoarne câteva convingeri personale fundamentale. Nu-i totuna să gândeşti că poţi face ce vrei (suntem condamnaţi la libertate, nu-i aşa?) sau că tot ceea ce faci  nu se poate să nu faci. 

Saltul de la mister la problemă

„Lingvistul Noam Chomsky sugera la un moment dat că ignoranţa noastră ar putea fi împărţită în probleme şi în mistere. Atunci când ne confruntăm cu o problemă, chiar dacă nu-i cunoaştem soluţia, avem o viziune analitică şi un bagaj de cunoştinţe care creşte pe zi ce trece şi intuim obiectul cercetării noastre. Când încercăm însă să desluşim un mister, tot ce putem face este să ne privim nedumeriţi şi să ne minunăm, neştiind nici măcar cum am putea aborda o eventuală explicaţie.” (Steven Pinker - Cum funcţionează mintea)

Există un drum al cunoaşterii, ascendent conform celor de mai sus, de la mister la problemă. Dar s-ar putea, cum spune Constantin Noica, să ne trezim astfel înconjuraţi de lucruri exacte şi fără niciun Adevăr. Să desacralizăm toate misterele (din fericire este imposibil să se ajungă până acolo, dar se fac eforturi în acest sens) primind în schimb doar soluţii, probleme rezolvate. Există mistere „adevărate”, autentice de care ar fi bine să nu ne atingem. Dar cu faptul că ignoranţa poate fi atacată sistematic, cu unelte adecvate, sunt complet de acord, atât în principiu cât şi în ceea ce mă priveşte. Şi, revenind la Chomsky, numai aşa vom demasca falsele mistere, iluziile şi minciunile.

Mai este ceva. Cred că fiecare se află într-un anumit loc pe o axă a misterului care are, probabil, forma clopotului lui Gauss: cei mai mulţi la mijloc. Eu încă nu mi-am găsit locul - pot gândi atât din punctul de vedere al unui materialist pentru care viaţa, sub orice formă, este doar o maşinărie, un calculator etc. dar îi înţeleg şi pe cei care găsesc sens numai în transcendenţă şi în nimic de aici, „de jos”. Caut calea de conciliere între aceste capete de interval pentru că niciuna dintre extreme nu este satisfăcătoare. 

Bovarism (II)

Dacă bovarismul, aşa cum îl înţelege Jules de Gaultier în lucrarea cu acest titlu, este o caracteristică universală, atunci merită cercetat care sunt şi caracteristicile sale nepatologice. Punctul de plecare în acest demers este convingerea, susţinută prin argumentele filosofiei, că lumea în care trăim este exclusiv una fenomenală, nu are niciun miez (Absolut, numen etc.)  şi, în absenţa acestuia orice cunoaştere este relativă, sau cum aveau să spună postmodernii, toate discursurile sunt echivalente epistemologic. Din orice parte ai porni cunoaşterea şi oriunde ai ajunge cu ea, „există identitate între a cunoaşte lucrurile şi a le cunoaşte altfel decât sunt.”  Din fericire, poate, (altfel nu am fi avut I-phone şi nici I-pad) majoritatea oamenilor nu este conştientă că orice miză este falsă, că orice efort zadarnic, că toate drumurile se pierd în deşert. Prin elanuri entuziaste, oamenii crează permanent prin efort realul fără să bage de seamă că Adevărul luat îndeobşte drept scop a devenit un mijloc al unui un scop care nu este al lor. 

Dar ceea ce facem iluzionându-ne, ne salvează existenţa pe mai multe planuri. Unul dintre ele: perceperea bovarică a lumii, altfel decât este, este tocmai reflexia acesteia. Atâta timp cât lumea este dinamică, polimorfă, în permanentă schimbare, raportarea flexibilă la ea, niciodată fermă, dogmatică, este un semn de înţelepciune. Stagnarea, contemplarea imobilă a lumii, este echivalentă cu deconectarea de la devenirea realului, conducând, în cele din urmă la inadaptare şi degenerescenţă.   

Or, din acest punct discuţia pentru Gaultier nu se mai pune în termeni de Adevăr, ci de utilitate. Eu am văzut aici o apropiere cu construcţioniştii contemporani (Gergen) care consideră adevărul, raţionalitatea, Dumnezeu etc. ca expresii ale utilităţii particulare, într-un anumit moment, a unui anumit grup de oameni. Răsturnarea de perspectivă relansează toată discuţia despre cunoaştere şi sens şi-i aşează pe „bovarici” în avangarda cunoaşterii. Cercetarea de sine, a naturii, posibilitatea ştiinţei, influenţele istorice, progresul au rost din perspectiva utilităţii chiar dacă se dovedeşte o iluzie din cea a Adevărului. „Dacă adevărurile nu sunt nimic prin ele însele, dacă ele nu închid nicio realitate, în aşa fel încât nu există adevăr obiectiv, ele îşi arată resorturile, aparate de mişcare şi inhibiţie în acelaşi timp, prin intermediul cărora realitatea se formează şi se mişcă şi fără de care nu ar mai exista realitate. Credinţa în existenţa adevărului, absurdă din punct de vedere intelectual, condiţionează existenţa realului, care se întemeiază pe arbitrar şi iraţional.” Medicina, de exemplu, crează, incontestabil produse utile prezervării sănătăţii, însă nu aduce niciun adevăr despre moarte, viaţă, suflet etc. care rămân probleme permanent deschise. La urma urmei, nu adevărul îi „mână în luptă” pe cercetători, ci altceva. „Trebuie deci să recunoaştem că pentru cea mai mare parte a umanităţii bucuriile şi suferinţele legate de senzaţie şi de derivatele ei sînt atît de puternice încît ele explică toate eforturile încercate pentru a spori şi întări stările de bucurie, pentru a diminua şi aboli stările de suferinţă. Binefacerile provizorii dar imediate, aduse în orice moment al evoluţiei istorice şi în toate ocaziile prin industria inteligenţei, explică suficient faptul că umanitatea a considerat cunoaşterea drept un mijloc de ameliorare a vieţii şi, deşi cea mai mare parte a dezvoltărilor precedente a avut ca obiect să ne facă să vedem că această credinţă e o iluzie, nu e cazul, din punct de vedere intelectual, să credem că această iluzie ar putea dispărea.” Revenind la punctual anterior de vedere, se constată că adevărurile astfel descoperite nu supravieţuiesc utilităţii lor (creştinismul însuşi urmând să aibă o asemenea soartă, adică să dispară atunci când nu va mai fi util). Dar chiar şi aşa, într-un anume sens, între timp, omenirea va fi progresat.

Cumva, Gaultier răspunde întrebării Cum e posibilă cunoaşterea în absenţa Adevărului? şi prin aceasta este un gânditor al timpurilor noastre confuze, pentru noi, invadaţi de prea multe adevăruri, prea multe „certitudini” efemere, dar goliţi de Absolut. Studiul lui Gaultier nu are propriu-zis o concluzie. El a şi menţionat că nu urmăreşte să aplice o reformă de niciun fel ci doar să pună la dispoziţia spectatorilor o lorgnetă prin care oamenii să perceapă mai corect spectacolul lumii. Unul din multele lorgnete pe care omul contemporan le are la dipoziţie pentru a-şi afla, sau alege, dacă este curios, locul în lume. 

Bovarism (I)

Doamna Bovary m-a fascinat mereu. Această fascinaţie vine, cred, din intuiţia faptului că ceea ce este în neregulă cu ea, este în neregulă şi cu mine. Cumva aceasta este şi ideea care se degajă din lucrarea lui Jules de Gaultier, „Bovarismul”, scrisă pe la 1900. Simpatica doamnă, nu doar ea, ci bună parte din opera lui Falubert, este un punct de plecare în dezvoltarea unui sistem filosofic care conduce la câteva concluzii surprinzătoare prin îndrăzneala şi actualitatea lor. Bovarismul este, pentru autorul acestei mici lucrări, capacitatea omului de a se concepe altul decât este. Avem, noi oamenii, o natură reală, ceea ce suntem şi o alta a lui ceea ce credem că suntem. Dacă reprezentăm grafic, sub formă de unghi cele două realităţi, acesta descrie ceea ce Gaultier numeşte indicele bovaric, care poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de individ. Atunci când distanţa dintre ceea ce suntem şi ceea ce credem că suntem depăşeşte o anumită limită, bovarismul, ca în cazul celei care i-a dat numele, devine patologic. Emma a pierdut, pe baza anumitor predispoziţii şi influenţată de lecturile sale, contactul cu realitatea îmaginându-se o cu totul altă persoană decât este; mai mult lumea în care trăieşte este una imaginară şi nu cea „adevărată”.

Dar nu numai oamenii o pot lua razna ci grupurile, naţiunile, societăţile bovarizează la rândul lor, percepându-se altele decât sunt. În treacăt, societăţile se pot afla sub influenţa exagerată dar inconştientă a trecutului sau/şi a străinătăţii. (Probabil societatea românească, de vreo 200 de ani bovarizează în ambele sensuri.)

Aceasta este psihologia şi istoria, însă autorul studiului este filosof. Întrebuinţând argumentele timpului său, luate din Kant, Schopenhauer şi Nietzsche ajunge la concluzia că nici în metafizică lucrurile nu stau altfel: Fiinţa şi, odată cu ea observatorul acesteia, nu pot fi cunoscute. Argumentele sunt multe şi elaborate (recunosc că nici nu le-am înţeles pe toate), aici doar unul dintre ele: Fiinţa, care este un Unu, pentru a se cunoaşte, trebuie să se scindeze, să desprindă din ea însăşi un observator care să analizeze, or astfel nu ar mai fi Unu. La fel şi persoana, nu se poate cunoaşte integral pe sine, pentru că odată scindată este altceva decât luată ca întreg. Şamd. Deşi a plecat de la bovarism văzut ca o deficienţă, ca un fel patologic de a fi în lume, autorul ajunge la concluzia că lucrurile nu pot sta altfel: suntem (ca indivizi şi societate) condamnaţi să fim bovarici, atâta timp cât nu ne putem cunoaşte integral pe noi înşine, societatea în care trăim, lumea în care existăm. Emma Bovary doar a exagerat, însă în proporţii mai mari sau mai mici, individual sau la nivel de grup, nu putem cunoaşte Adevărul. Aceasta nu este o deficienţă de percepţie ci efectul unei concluzii care m-a apropiat de această carte: Adevărul nu există.

Nu doar Adevărul (obiectiv) nu există, dar nu există nici alţi piloni ai gândirii occidentale, de orice natură ar fie ea, filosofică sau religioasă. Nu există cunoaştere completă a realităţii autentice şi nu există şi nici libertate. Dacă despre inexistenţa libertăţii aşa cum este înţeleasă aici am mai pomenit, să încerc să surprind câte ceva din ideile autorului despre imposibilitatea cunoaşterii. Expresia optimismului occidental în capacitatea de cunoaştere a omului este ştiinţa or Gaultier demolează fundamentele acesteia. Motorul cunoaşterii este dorinţa omului de a fi fericit şi, prin extensie, nemuritor, punând în slujba acestei dorinţe secrete entuziasmul şi puterea sa de muncă în vederea descoperirii legilor naturii. Dar dacă descoperă vremelnice adevăruri, omul rămâne în esenţa sa, nefericit. „Păcălit de acest miraj (al cunoaşterii) omul se străduie, iar grija constantă de a-şi face existenţa mai bună îl duce la crearea ştiinţelor. Pune mâna pe forţele naturale, care vor trebui să le cruţe pe ale sale, şi ajunge, prin mii de invenţii, să-şi înmulţească bogăţiile în proporţii de necrezut. Dar, în acelaşi timp, sensibilitatea lui se deplasează: neplăceri şi supărări pe care nu le cunoştea năvălesc asupra lui. Ceea ce-i era indiferent îi face rău. Numărul nevoilor creşte odată cu bogăţiile. Ajunge să-şi piardă facultatea de a mai resimţi vreo nevoie şi cade în plictiseală.” Astfel, deşi îndeobşte despărţite, dacă nu chiar puse în opoziţie, religia şi cunoaşterea (prin ştiinţe) răspund aceluiaşi scop: să aducă omului o iluzorie putere, sens, fericire aici pe Pământ şi, eventual, nemurire într-o altă existenţă. Prin credinţă pur şi simplu sau prin credinţa în Adevăr (Gaultier constată în timpul său o religie a Adevărului prin ştiinţă, a progresului, care nu a dispărut nici în timpul nostru). Cercetătorul realului vrea să-şi sporească bucuriile, dar nu reuşeşte decât să sporescă ştiinţa. Ca şi când ar fi în slujba altcuiva, aşa cum omul care iubeşte era pus de Schopenhauer în slujba unui Geniu al Speciei. „Omul se crede dăruit cu puterea de a putea modifica Universul în avantajul său; se întâmplă acum, ca şi altădată, că el se concepe altul decât este şi, în timp ce-şi împinge către această finalitate egoistă întreaga energie, el dezvoltă o forţă care este utilizată pentru o finalitate străină.” Mânaţi de iluzii, vom continua la nesfârşit să cunoaştem, să credem, să iubim sperând că vom atinge vreun liman care rămâne, însă, mereu îndepărtat.

Emma nu are să ne dea, prin Gaultier, numai veşti proaste. Atâta timp cât boala de care suferă ea este a noastră, a tututor, ea face parte din natura umană şi va trebui să ne-o asumăm. Suntem nevoiţi să trăim cu ea, de această dată cu mai puţine iluzii şi, cum aveau să spună existenţialiştii care l-au urmat pe autorul studiului, mai autentic.  

Schimbare de paradigmă

Eşti ptolemeic: în fiecare zi vezi Soarele răsărind, descriind cu mişcarea sa o traiectorie pe cer şi apunând dincolo de orizont. Nu ştii unde se duce şi ce face noaptea dar ştii măcar că Pământul este fix. Dacă eşti curios, apar o serie de probleme care ridică semne de întrebare, cum ar fi eclipsele, anotimpurile, alternanţa zi/noapte, traiectoria variată a Soarelui în perioade diferite ale anului şi multe altele, care sunt din ce în ce mai dificil de surmontat cu cât te adânceşti în studiu. Ceea ce la început părea simplu, de la sine înţeles, este complicat şi din în ce mai neverosimil. Auzi discursuri timide care ajung accidental la urechile tale, doar sunt nişte erezii, că de fapt Pământul nu este buricul Universului şi că, oroare!, el este cel care se învârte în jurul Soarelui. Nu le dai crezare, ba chiar le ironizezi, de câte ori ai ocazia. Dar pentru că stima de sine, printre alte vanităţi, cere să verifici orice cunoaştere, din orice sursă ar veni ea, o analizezi, superior, şi pe aceasta. Surpriză! Ipoteza absurdă validează mai multe ipoteze decât cea susţinută de evidenţă. De fapt, dacă este acceptat că Pământul se roteşte în jurul Soarelui, singurul argument care rămâne în picioare este că vezi cu proprii tăi ochi că nu este aşa. E prea puţin şi insuficient pentru o persoană de bună credinţă.

Devii copernican.

6 secunde!

Da, domnule Mungiu!

Am văzut După dealuri cam pe fugă, sunt sigur că mai are multe să îmi spună, nici nu mă consider un bun spectator, dar am o părere care vine în continuarea a ceea ce am scris anterior, despre credinţe, atunci când încă nu văzusem filmul. De fapt, aşa se şi întâmplă: atunci când ai o idee întreaga lume pare că intră în matriţa ei şi tot ce vezi o confirmă, cum cred eu acum că se întâmplă şi cu personajele din film: fiecare se află în stăpânirea unei credinţe care-l ţine prizonier. Fiecare trăieşte în lumea lui, bună, dreaptă, onestă, completă unde găseşte tot ceea ce are nevoie şi în care trăieşte satisfăcător. Atunci când trăim singuri, ajungem, cel mai probabil, să ne împăcăm cu lumea pe care o avem la dispoziţie şi care lume se transformă în Univers: este Totul. Ştim vag de existenţa altor lumi dar ori nu ne interesează, ori le asimilăm pe acestea conform propriilor principii. Problemele, surprizele, îndoielile apar atunci când lumile unora intră în coliziune cu a noastră. Sunt afectate principii, dislocate certitudini, relativizate adevăruri. Sau toate acestea sunt „puse la încercare” şi ne adâncim în dogmatismul propriilor convingeri. Am văzut cum lumi însufleţite de alte credinţe îşi urmează neabătut traiectoria fără a o afecta pe a celorlalţi. Toţi vrem binele, dar ce-i bine pentru unul este cu totul altceva sau indiferent pentru un altul. Lucrurile nu stau tocmai static, oamenii se schimbă, dar în rău, înstrăinându-se tot mai mult unii de ceilalţi. În sfârşit, ceva ferestre între noi există (psihiatrul recomandă medicamente, dar şi o lectură din Psaltire, fetele au un trecut comun care le mai leagă una de cealaltă) dar senzaţia pe care o lasă filmul este că aceste ferestre nu sunt suficiente.  Construim „bisericuţe” (în film mănăstiri) cu cei cu care împărtăşim aceeaşi credinţă ceilalţi continuând să rămână „dincolo” oricât am vrea să fie altfel. 

La un moment dat, în film, două călugăriţe îndeplinesc un canon, citind cu voce tare, dintr-o carte, în biserică, când apare Alina, bolnavă. Părea că fiecare se află de o parte şi de alta a sănătăţii mintale, în nebunie, aşa cum ar fi părut oricine, cu orice convingeri, care ar fi apărut acolo. Dintr-un anumit punct de vedere, suntem toţi la fel de depărtaţi de adevăr. Poate, doar mai puţin cei care ştiu asta şi atunci nu judecă. 

Nu, domnule Keating!

Nu, domnule Keating, după aproape 20 de ani în care v-am dat dreptate şi v-am promovat discursul peste tot pe unde mi-a stat la îndemână, nu mai cred ce spuneţi! Cuvintele şi ideile nu pot schimba lumea, sau mai exact, doar cuvintele şi ideile nu pot singure schimba lumea. Sunteţi, domnule profesor, tributar unei concepţii iluministe conform căruia omul înzestrat cu raţiune şi  educat (desigur, prin intermediul cuvintelor) în spiritul acesteia, va cunoaşte Adevărul şi Binele şi-l va pune în aplicare. Însă, după cum v-aţi dat şi dumneavostră seama, lucrurile nu stau tocmai aşa, pentru că dacă ar sta astfel, ele ar fi absolute şi toată lumea s-ar înclina în faţa lor. 

Între lume şi noi stau multe lucruri, nu doar cuvintele. Nu este de ajuns să spui în loc de „suferinţă”, „provocare” sau „încercare” pentru ca lucrurile să se rezolve. Nu suntem tocmai foi de hârtie pe care cuvintele şi ideile se perindă sprinten întru fericirea noastră. Nu ideile şi cu atât mai puţin cuvintele sunt cărămizile care construiesc lumea. Acestea sunt purtate de altceva, de alte valuri. Acum, după cei aproape 20 de ani în care i-am dat dreptate lui Keating, cred că între noi şi lume stau credinţele, acestea fiind cele care ne apropie şi, după caz, ne separă. Ceea ce a reuşit simpaticul profesor să transmită elevilor săi nu au fost cuvinte şi nici idei, ci credinţe; cuvintele au fost doar vehicolul acestora. Iar Neil a murit pentru că a crezut prea mult, pentru că această credinţă excesivă era inadecvată lumii în care trăia. 

A gândi în termeni de credinţă simplifică multe lucruri care privesc cunoaşterea. Lămureşte toate acele situaţii când vezi oameni comportându-se „iraţional”, împotriva propriilor interese şi în ciuda oricăror argumente „raţionale” (idei). Sau, dimpotrivă, oameni fericiţi centraţi în jurul unei iluzii, care, pentru ei, e credinţa lor, principiu de funcţionare al propriei fiinţe. Mai departe, colaborarea şi conflictul nu depind de idei (ideea de democraţie) ci de credinţe (credinţa în democraţie). Dacă ar depinde de cele dintâi, ştiinţele umane ar fi doar matematică.

Farmecul şi misterul realităţii sunt o consecinţă a recunoaşterii limitelor raţionale. A plasa cunoaşterea şi pe credinţe este echivalent cu a recunoaşte elementul iraţional (neraţional) al existenţei. Parte din plânsul lui Keating probabil vine şi din o astfel de constatare. Credinţa lui se va fi clătinat, în ciuda ideilor sale.

Abia atunci când împărtăşim o aceeaşi credinţă, putem schimba între noi cuvinte şi idei cu sens. Până atunci nu ne înţelegem.

Iluzia libertăţii

Una dintre iluziile cu care ne minţim din plin, conform lui Jules de Gaultier - în cartea sa, Bovarismul, de care am mai pomenit şi voi mai pomeni - este cea a liberului arbitru. A fi liber înseamnă a decide (a alege între mai multe alternative) în cunoştinţă de cauză şi de a pune în aplicare decizia luată. Or, consideră autorul, suntem determinaţi de atât de multe cauze, vizibile sau invizibile, conştiente şi inconştiente, încât actul decizional se află la sfârşitul unor şiruri de cauzalităţi care nu au nimic de a face cu actul liber. Din acest punct de vedere, omul este mai mult un automat, o marionetă acţionată de fire invizibile şi numai (Borges avea să reia această idee) ignoranţa noastră care nu poate pătrunde limpede lanţurile cauzale poate duce la concluzia de libertate. „Or, din această ordine de consideraţii se inspiră această fiinţă pentru a opta, fie că ţine cont de o idee morală, fie de un interes sau de o pasiune, nu se văd toate elementele pe baza cărora se hotărăşte; dacă ele apar acum în conştiinţă, asta e pentru că au fost proiectate dintr-un loc necunoscut, de către o forţă necunoscută, pe care  conştiinţa nu o stăpâneşte.”

Aceasta se întâmplă în interiorul persoanei. În afara sa, în realitate, omul poate, uneori trebuie, să acţioneze iar teoria libertăţii spune că el după ce a cunoscut binele, să-l şi săvârşească. Dar, este de părere Gaultier, existenţa răului moral este ireconciliabilă cu cea a liberului arbitru (probabil gânditorii creştini ar avea câte ceva de obiectat în acest punct însă nici pentru ei subiectul prezenţei răului în lume nu este unul foarte confortabil). Păşind dincolo de argumentaţie, autorul demonstrează că libertatea este o ficţiune iar oamenii bovarizează atunci când îşi închipuie că pot gândi şi acţiona liberi.

Dezbaterea subiectului nu are doar interes teoretic. Prima consecinţă a concluziei este că ea anulează responsabilitatea care pare a fi fundamentul - unul dintre ele cel puţin, numai decă ne gândim la drept şi pedeasă penală - pe care este clădită lumea. Nu poate exista, nu poate fi imaginată o lume în absenţa responsabilităţii şi Gaultier este conştient de acest lucru. Dar el, în loc de a reinstaura ideea de libertate, susţine, cum spuneam, că aceasta este doar una dintre iluziile („bovarice”) care fac lumea să funcţioneze. Funcţionăm „ca şi cum” am fi liberi iar astfel, păcălindu-ne, reuşim să progresăm.  

Antiraţionalism

„Principiile servesc la tiranizarea sau la justificarea sau la cinstirea sau la defăimarea sau la tăinuirea obişnuinţelor - pesemne că doi oameni cu principii identice le pot folosi pe acestea în scopuri fundamental diferite.” (Fr. Nietzsche)

Trist, sfâşietor moment când, după ce ai căutat adevărul, constaţi că acesta este doar sluga supusă a convingerilor care le aveai şi până atunci. („Ne întoarcem la limitele cu care am început.”) Doar că acum convingerile vechi sunt mai „argumentate” şi astfel netezesc şi lărgesc calea spre dogmă (dacă înainte aveai doar o părere, acum eşti în posesia unei „cunoaşteri”). Nu adevărul ne este de folos - sau tocmai că este de folos, dar un folos al mijlocului şi nu al scopului - pentru că el nu schimbă nimic în configuraţia cunoaşterii, ci doar capacitatea de a afla ceea ce se află dincolo de el.