Înapoi la poveste!

În cele din urmă, devenim povestea autobiografică pe care o spunem despre viaţa noastră.

(Jerome Bruner - Life as Narrative)

Omul este mereu un povestitor, el trăieşte înconjurat de poveştile sale şi cele ale celorlalţi, el vede ceea ce i se întâmplă în termenii acestor poveşti şi încearcă să-şi trăiască viaţa ca şi cum le-ar repovesti.

(J.P. Sartre)

Ce rămâne după ce o poveste s-a sfârşit?
O altă poveste.
(Elie Wiesel)

Persoana bolnavă care transformă suferinţa într-o poveste,
transformă destinul într-o experienţă.
(Arthur W. Frank - The Wounded Storyteller)

Mirosul unei roţi de Volkswagen

A întors prosteşte în faţa mea şi nu am mai avut cum să-l evit. Am mişcat inutil ghidonul după care m-am izbit cu forţă în tabla argintie. Amănuntele ulterioare mi-au dispărut din minte, dar ştiu tot ce s-a întâmplat după ce am ajuns pe caldarâm. Şoferul, probabil intrat în panică, a coborât, a încercat să mă ridice şi atunci i-am urlat, ţin minte dar la fel de bine s-ar putea doar să-i fi şoptit, să mă lase acolo, să nu mă mişte că s-ar putea să am coloana ruptă. Între timp, conducătorul unui autobuz i-a spus să-şi tragă maşina, că blochează rondul, un rond în care călăul nici nu avea voie să intre. A dat înapoi, până aproape de capul meu şi toată viaţa celor douăzeci de minute care au urmat s-a petrecut având în faţă doar o roată de Volkswagen, cu jantă de aliaj şi cu disc de frână lustruit. Tot ce a fost în viaţa mea până atunci, toate amintirile, visurile, visele, speranţe şi dezamăgirile, tot-tot, s-au oprit într-o ultimă secvenţă cu acea roată. Eram îngrozit că mi-am rupt coloana, în viaţă fiind. Mi-am mişcat uşor picioarele, degetele şi am răsuflat uşurat. Până la urmă, nu-i tocmai aşa de rău să vezi de la nivelul solului un cauciuc de Volkswagen. Nu aceasta va fi ultima secvenţă. Mai exista posibilitatea ca în viitor să mă ridic de pe caldarâm şi să văd din nou lumea, copacii şi cerul.

 

O bucurie

Parafrazându-l (postmodern) pe Borges, aş spune că orice tip de cunoaştere este valabil, dar că fiecare dintre noi trebuie să-i dea ascultare celui care-l poartă înlăuntrul său.

Vizuini

„Era tot în groapă dar i se părea că este afară.”

(Kobo Abe - Femeia nisipurilor)

Run, rabbit run.

Dig that hole, forget the sun,

And when at least the work is done

Don't sit down it's time to dig another one.

(Pink Floyd - Breathe)

O limită a ştiinţei

Interesante documentarele de popularizare a ştiinţei prezentate de Morgan Freeman, Through the Wormhole. Se porneşte de la o întrebare importantă, dacă nu chiar fundamentală - Ce este timpul? Există viaţă după moarte? Suntem liberi? etc. etc. - şi se prezintă pe înţelesul mai tuturor răspunsul oamenilor de ştiinţă contemporani. De cele mai multe ori, contrar gustului meu, o întrebare care şi-ar găsi un teren de dezbatere mult mai generos în filosofie sau ştiinţele sociale, „eşuează” în teorii fizice ori matematice. Constat două lucruri, subtil legate. 1) Doar pentru că mie nu-mi place matematica, pot respinge faptul că o soluţie la o problemă de care sunt interesat se află în alt domeniu decât cel în care mi-aş dori eu să fie? 2) La astfel de probleme, fundamentale, nici filosofia şi nici ştiinţa nu au răspunsuri ultime. Neuroştiinţa, printr-un experiment celebru care dovedeşte că o decizie este luată cu mult timp înainte de a deveni conştientă, a anulat libertatea. La rândul său, fizica cuantică o proclamă categoric prin faptul că la nivel subatomic particolele nu se supun niciunui determinism. 

Contrar funcţiei ei, de instrument aflat în slujba adevărului, ştiinţa nu este convingătoare de la un anumit nivel. 

Graniţele insurmontabile dintre lumile noastre

Aceste exemple indică un al treilea şi fundamental aspect al imposibilităţii de a compara între ele paradigmele rivale. Într-un sens pe care nu sunt în stare să-l clarific mai mult, adepţii paradigmelor rivale îşi practică meseria în lumi diferite. Una conţine corpuri aflate sub acţiunea unei forţe şi care cad încet, alta pendule care îşi repetă continuu mişcările. (…) Practicând în lumi diferite, cele două grupuri de oameni de ştiinţă văd lucruri diferite când privesc din acelaşi punct în aceeaşi direcţie. Din nou, aceasta nu înseamnă că ele pot vedea orice le place. Ambele grupuri examinează lumea, iar ceea ce examinează nu s-a schimbat. Dar în unele regiuni, ele văd lucruri diferite şi le văd în interacţiuni diferite. Iată de ce o lege care nu poate fi nici măcar demonstrată unui grup de oameni de ştiinţă poate părea intuitiv evidentă celuilalt. De asemenea, acesta este motivul pentru care, înainte de a putea spera să comunice pe deplin, un grup sau celălalt trebuie să trăiască convertirea pe care am numit-o schimbare de paradigmă. Tocmai pentru că este o tranziţie între incomensurabile, trecerea de la o paradigmă la o alta rivală nu poate fi făcută pas cu pas, constrânsă de logică şi de o experienţă neutră. Ca şi transformarea gesalt-ului, ea trebuie să survină dintr-odată (deşi nu neapărat instantaneu) sau deloc. 

(Thomas Kuhn - Structura revoluţiilor ştiinţifice)

Pro şi contra Sinelui

Unul dintre principalii filosofi existenţialişti, Jean Paul Sartre, descrie concepţia sa în următoarele cuvinte: „Existenţa precede esenţa”. Cu alte cuvinte, venim pe lume fără nicio misiune prescrisă, aceasta urmând să fie definită (construită) abia după aceea. Nimic nu ne este scris dinainte, suntem abandonaţi în lume, iar această foaie albă numai noi o putem umple cu conţinut. Omul nu este altceva decât ceea ce se face el însuşi, ne spune Sartre. Suntem absolut liberi să facem orice din noi înşine, dar fiind astfel, o uriaşă responsabilitate ne apasă pe umeri. Suntem singuri, fără scuze, în faţa propriei vieţi. Construirea esenţei se face în acţiune, prin intermediul alegerilor. Nu eşti ceea ce crezi că eşti, ci ceea ce alegi să faci. Omul nu este decât ansamblul actelor sale şi este astfel pentru că nu are o esenţă predeterminată şi, în general, omul nu are ceea ce se cheamă o natură umană. El este (doar) ceea ce se face din el.

Concepţia despre libertatea absolută a omului a fost preluată de unii gânditori din secolul XX, care au încercat să operaţionalizeze filosofia existenţialistă, transformând-o într-un instrument practic. Există o consiliere existenţială (Deurzen şi Adams), o psihoterapie existenţială (Yalom) şi se menţionează faptul că numeroase teorii americane de autoajutorare îşi află originea în această concepţie. 

Într-o lectură critică a ideii construirii de sine, Ian Hacking afirmă că una din ideile sartriene, aceea a absenţei unei esenţe umane în locul căreia poate fi pus orice nu este atât de uşor de asimilat. Din perspective diverse, religioase, mistice, metafizice, transcedentale „sinele” este asimilat cu sufletul iar acesta nu are cum să nu aibă o esenţă. Poate, încerc eu o acomodare a credinţei reigioase cu concepţia lui Sartre, să fie vorba de o apropiere de esenţă, de o dezvăluire a ei în procesul de autocunoaştere, dar nu de o construcţie din neant a sa. 

Pe de altă parte, Hacking constată că în gândirea occidentală omul este văzut ca un atom autonom, autosuficient, care abia într-un stadiu ulterior intră în interacţiune şi relaţie cu alţi „atomi”, realizând astfel societatea. Dar mitul sinelui atomic (indivizibil şi autonom) presocial este dăunător pentru că astfel putem vorbi de o construcţie a societăţii (etică, drept, cunoaştere etc.) dar nu de a sinelui. Mai mult, modelul atomar pare a fi fals cu totul atâta timp cât nu există un astfel de atom, individul din primele sale clipe de viaţă fiind imprgnat cu tot ceea ce este social.

Ce se mai alege astfel din construcţia de sine? Este evidentă că principiul libertăţii absolute al lui Sartre este unul care poate fi contrazis din multe puncte de vedere. Dar faptul că nu suntem absolut liberi, nu înseamnă că nu suntem deloc. Tot astfel, dacă într-adevăr sinele nostru nu ne aparţine în totalitate, nu înseamnă că fragmente din acesta nu sunt în puterea noastră. O carte bună de autoajutorare sau un bun consilier ar trebui să ne spună nu că putem face orice, ci să ne ajute să facem ceea ce stă în puterile noastre să facem.      

10 dolari

„Can «be an objective reality that is what it is only because we think it is what it is», through the «collective atribution of status functions»”.
Realitatea este ceea ce este (realitate) doar pentru că noi (grupul nostru) credem asta şi pentru că noi credem asta i-am atribuit realităţii o serie de funcţii. Sună interesant, dar pentru a mă convinge că asta a vrut să spună autorul mă costă 10 dolari. Ridicol de puţin pentru o asemenea confirmare.

Scenariu vs hartă

Ideea că regulile sociale sunt mai curând un scenariu decât o hartă. Ca urmare, ceva obligatoriu de urmat, de interpretat odată ce ţi se pune în braţe. Harta ar fi doar o descrire a lumii; mai curând o propunere neutră, fără însă a implica şi obligaţia parcurgerii unui anumit traseu. Suntem, fiecare, interpreţi de scenarii sau analişti de hărţi?

Intersecţii

Fără să mă vadă, cu privirea în pământ, fiică-mea traversează strada. Este foarte preocupată de ceva din mintea ei, este serioasă, aproape încruntată şi una peste alta parcă ar merge la un examen important, deşi nu e cazul. E doar vacanţă. Trece pe lângă mine fără să mă observe şi merge mai departe. O strig, o dată, de două ori, mă vede în cele din urmă, surprinsă se luminează la faţă şi mă îmbrăţişează.

După o oră, într-o intersecţie aglomerată, cobor regulamentar de pe bicicletă şi traversez strada pe zebră. Pe când ajung la mijlocul trecerii, o maşină condusă de o domnişorică trece val-vârtej prin faţa mea, fără nici o intenţie de încetinire, periculos de aproape. Atât de aproape că o văd pe şoferiţă ridicând mâna a salut şi pe faţă cu un zâmbet vinovat-complice atât de expresiv, de parcă ar fi spus: „Tocmai am greşit, dar ţie chiar nu ţi s-a întâmplat niciodată? Acum o clipă ai fost invizibil pentru mine, dar, uite acum, că nu s-a întâmplat nimic, te salut! Totul este posibil în bine, cât timp nu s-a întâmplat ceva ireparabil!” Chiar aşa! Am urcat râzând pe bicicletă, văzându-mi de drum.

Cunoşti câte ceva din stările pe care le trăieşti. Din păcate, o astfel de învăţătură nu cred că poate fi transmisă, inexprimabilă fiind. 

Absurd

Marile masacre au avut loc în vremuri îndepărtate. Am cunoştinţă de ele din cărţi sau din documentare. Siria este departe, tot pe acolo pe unde este Irak, Afganistan, Fâşia Gaza. Când aud că acolo mor oameni, încep să-mi funcţioneze în minte ideile, principiile, teoriile, convingerile. Unii au dreptate, alţii nu, iar între timp uit că acolo mor oameni. Victimele devin nişte abstracţiuni, nişte entităţi virtuale, ca pierderile dintr-un joc pe calculator. Sunt însă momente, am mai vorbit despre acestea în alt context, când societate în care trăiesc se revoltă sau la graniţele ţării mele aparent civilizate se poartă războaie şi atunci am contact cu un soi de adevăr. Personal, nu am asimilat niciodată şocul războiului din Iugoslavia, cu lagărele sale de concentrarea, cu epurarea etnică sau cu podurile bombardate din Belgrad. Aproape, atât de aproape de noi încât se spune că exploziile din Serbia se auzeau din Banatul românesc. Absurdul (războiului în acest caz) există peste tot, dar nu-l vedem decât atunci când se apropie de casa noastră. Pentru un palestinian este mai important ce i se întâmplă în aceste zile decât că un avion cu 298 de inocenţi au murit într-un război care nu este al lor. Peste tot mor oameni fără rost şi nu ne pasă, sau mai mult decât atât, chiar găsim un rost morţii lor, dar atunci când cei care se pierd sau sunt pe cale să se piardă ne sunt apropiaţi, rămânem descumpăniţi. Mintea nu mai poate acoperi, pentru scurt timp, haosul. Pentru ei, pentru cei apropiaţi, nu mai găsim justificare. Mai apoi, inteligenţa şi cultura, cărţile citite sau tot ceea ce ne învaţă alţii, ne ajută să ne amăgim. (Ca şi televiziunea şi industria de divertisment, iar acestea poate cu mai mult succes.) Dar dacă renunţăm să ne păcălim pe noi înşine şi reuşim să ne punem măcar pentru o clipă în locul unei victime căzute într-un război străin, vedem prin ochiul lui cât de lipsită de sens, de raţionalitate, este lumea.

Iar dacă ceea ce s-a întâmplat prin martie cu un alt avion nu a fost şi nu este treaba mea, ceea ce s-a întâmplat acum este. Vor fi existând mai multe feluri de absurd - unul în faţa căruia nu ai ce să faci, care are nişte cauze oarecum obiective (tehnice, naturale), şi un alt tip în care absurdul este „fabricat” de oameni. În acest din urmă caz, după ce te dezmeticeşti şi furia se mai stinge, poţi măcar să încerci să înţelegi.

Indiferenţă

„Nu, lumea aceasta, cu tăcerea ei de nepătruns, nu avea nimic ospitalier, îl admitea pe vizitator numai în baza voinţei şi pe garanţia lui, nu-l întâmpina – adică tolera instrusul şi prezenţa lui într-un fel neliniştitor, fără să-şi ia nicio răspundere, iar ceea ce lăsa să se desprindă şi să te învăluie era impresia unei ameninţări liniştite şi elementare, nu chiar a unei duşmănii, ci a unei indiferenţe ucigătoare.” 

„Abia începuse să urce, când, aşa cum prevăzuse, viscolul şi vijelia izbucniră cu toată puterea; era însuşi viscolul care ameninţa de multă vreme, dacă se poate vorbi de „ameninţare” în legătură cu aceste elemente oarbe şi neştiutoare, care nu urmăresc deloc să ne distrugă, ceea ce prin comparaţie ar fi fost destul de mânguitor, ci sunt cutremurător de indiferente în ceea ce priveşte consecinţele acţiunii lor.”

„Cât este de stranie acestă pudoare a făpturii care se retrage în faţa vieţii, ca să crape într-o ascunzătoare - încredinţată pe bună dreptate că nu se poate aştepta din partea naturii exterioare la niciun fel de atenţie, la niciun fel de milă pentru durerea şi moartea ei, după pilda cârdurilor de păsări migratoare care nu numai că nu-şi cinstesc tovarăşele bolnave, ci le gonesc mânioase şi dispreţuitoare, lovindu-le cu ciocul.”

(Thomas Mann - Muntele vrăjit) 

Păreri despre ceilalţi

Un sociolog defineşte străinul ca  „omul care sub semnul întrebării aproape orice care apare nechestionabil, evident, membrilor grupului abordat”. Acest om, străinul, pentru că nu deţine harta celorlalţi, se rătăceşte în lumea lor. Totuşi, zic eu, din afară, din punctul lui de vedere, cei rătăciţi sunt ceilalţi. Dar acestea ar fi doar judecăţi de valoare. Rămâne judecata de fapt, că protagoniştii aparţin unor lumi, unor realităţi diferite.

Două poveşti

Multe poveşti sunt frumoase şi pline de miez, dar doar două exprimă locul ambiguu pe care-l ocupăm în lume: „Orbii cu elefantul” şi „Hainele cele noi ale împăratului”. Lumea este ceea ce credem că este, iar ceea ce credem este mereu parţial faţă de întreg. Şansa este că permanent avem posibilitatea de a ieşi din lumea îngustă pe care o ocupăm. Cum? „Prin dislocări şi contraste.” Altfel, mai caut, inclusiv prin citirea de alte poveşti. 

Sisif ostenit

Suntem creatorii propriei noastre realităţi, în sensul că noi alegem semnificaţiile pe care le dăm lumii. În ochiul şi mintea noastră se află cunoaşterea, înţelegerea şi lumina. Totuşi, această activitate, ca orice creaţie, necesită un efort permanent de transformare a unor realităţi amorfe în lucruri care contează. Se întâmplă uneori să oboseşti şi atunci pare mai simplu să capitulezi, să opreşti lumina, să laşi să intre întunericul şi să permiţi lumii, lăsate acum fără sens, să te înghită şi să te mistuie.

Emic şi etic

„Fonetic şi fonemic s-au convertit în antropologia culturală şi socială, printr-un celebru studiu al antropologului K. Pike, în «etic» şi «emic», marcând pregnant deosebirea dintre descrierea şi explicaţia realităţilor unui grup cultural oferită de cercetătătorul din exterior (etic) şi descrierea şi explicarea propriilor realităţi de către grupul însuşi (emic).” (Petru Iluţ - Abordarea calitativă a socioumanului)

Ai uneori, la propriu, în mână explicaţia dar dacă nu ai ce face cu ea, o ignori. De va fi să fie, va reveni în mâinile tale, pe căile cele mai întortocheate. 

Definiţii

Să fiu frumoasă - Cine, cum ajunge să definească frumuseţea?
Să fiu inteligent - Cine, cum ajunge să definească inteligenţa?
Să fiu cultivat - Cine, cum ajunge să definească calitatea de a fi cultivat?
Să fiu sănătos - Cine, cum ajunge să definească sănătatea?
Să fiu împlinit - Cine, cum ajunge să definească împlinirea?
Etc.

Iar mai apoi, cum definesc eu însumi fiecare din aceste calităţi?

Sămânţă

Există un timp pentru suferinţă şi un timp pentru bucurie, un timp pentru semănat şi un timp pentru cules. Cum faci să le păstrezi separate, fără să uiţi niciunul dintre ele? Să nu uiţi ce ai învăţat când ai suferit şi acum te bucuri sau să nu uiţi că într-adevăr te-ai bucurat chiar dacă acum urli de durere. Sa nu te dezici de cel care ai fost, spunând lucruri urâte despre tine, să nu-l dipreţuieşti pe cel care ai fost chiar dacă ai schimbat o direcţie oarecare de mers? Să fii senin în suferinţă şi profund în bucurie? Se poate aşa ceva? Cum pui sămânţa culeasă în pământ pentru a culege altă sămânţă pe care să o pui în pământ la timpul ei? Iar acestea să fie nu fiinţe separate, ci stadii?

Respiraţie

Ai un sens, o direcţie, un scop pentru care lupţi. Te identifici cu ceea ce ai de făcut şi faci cu plăcere. Într-un anumit punct acel lucru nu mai este al tău dar tu încă nu ştii asta. Lupţi mai departe, dar ceea ce ai de făcut începe să te apese, la început aproape insensizabil dar mai apoi tot mai apăsat. Ceea ce înainte îţi dădea sens şi direcţie, ce îţi era scop, te împovărează. Târâi după tine un bolovan care nu mai este al tău şi atunci când realizezi asta, te schimbi. Te opreşti, arunci iluzia şi respiri adânc.

Axa de rotaţie

„Propoziţiile care sunt pentru mine ceva sigur nu le învăţ în mod explicit. Le pot descoperi ulterior, aşa cum descopăr axa de rotaţie a unui corp care se învârte. Această axă nu stă fixată în sensul că este ţinută pe loc, ci mişcarea în jurul ei o determină ca nemişcată.”
„Vorbirea noastră îşi primeşte sensul prin restul acţiunilor noastre.”

(Ludwig Wittgenstein)

În mişcare, în acţiune, se naşte sensul. Acelaşi sens popovăduit, citit, ascultat este un înveliş mort. El nu are viaţă până când nu i se dă viaţă.

Maica Rusia

Toleranţă, convingere, adevăr şi alte asemenea

«Cred că este acum limpede care este presupoziţia tare a toleranţei. Oamenii pot accepta existenţa variantelor de adevăr fără să se prostitueze moral ori intelectual numai dacă există un consens asupra faptului că adevărul nu e accesibil în mod direct, adică, altfel spus, atunci cînd se admite că nici o expresie formulabilă a adevărului nu îl poate exprima integral.Toleranţa este intelectual legitimă numai într-o lume care respinge posibilitatea adevărului revelat şi, deci, a certitudinii absolute. Dacă adevărul ar fi manifest – în acelaşi fel în care, pentru orice om sănătos, cerul albastru este în mod evident albastru –, atunci oamenii care nu ar recunoaşte adevărul ar fi fie bolnavi, fie perverşi. Bolnavi, dacă respingerea adevărului s-ar datora vreunei infirmităţi, perverşi dacă respingerea adevărului ar fi datorată vreunei intenţii vicioase de a îl perverti şi corupe. Concepţia că adevărul este ceva atât de evident încât numai oamenii bolnavi ori perverşi l-ar putea respinge este adevărata sursă epistemologică a intoleranţei. De ce? Deoarece este o datorie elementară a oricărui om moral să îl îndrepte pe cel bolnav şi să îl împiedice prin orice mijloc pe cel ticălos. La nevoie, prin forţă. Societatea ştie că are dreptul de a-l închide sau executa pe criminal, după cum ştie că are dreptul moral de a-l priva de libertate pe alienatul mintal periculos. Dacă asupra adevărurilor umane nu ar exista nici un loc de interpretare, iar diversitatea de opinii nu ar fi legitimă, atunci autoritatea publică ar avea dreptul, invocând liniştea socială, să reducă toate opiniile la una singură, cea adevărată. Prin urmare, legitimitatea epistemologică a toleranţei stă sau cade împreună cu existenţa unei diversităţi naturale de opinii. Toleranţa este legitimă pentru că – şi, în sens strict, numai în măsura în care – pluralismul de opinii este natural. Iar opiniile sunt în mod natural plurale numai deoarece adevărul nu este manifest: altfel spus, pluralismul stă sau cade împreună cu imposibilitatea unui adevăr absolut. Nu vreau să spun că intoleranţa este consecinţa necesară a existenţei unui singur adevăr; vreau să spun că intoleranţa faţă de diversitate este soluţia politică cea mai probabilă la întrebarea “de vreme ce există un singur adevăr, de ce există oameni care gândesc diferit?” Este, cu siguranţă, cazul lui Bossuet, care, ca posesor al unui adevăr absolut şi ca adversar al toleranţei-indiferentism-religios, putea trage următoarea concluzie: “Am dreptul să te persecut, deoarece eu am dreptate, iar tu te înşeli”.»

Horia Roman Patapievici

Am fost o vreme de acord cu poziţia exprimată aici, că senzaţia de a deţine adevărul absolut naşte monstrul intoleranţei. Prin această paradigmă pot fi explicate multe conflicte şi, corelativ, toleranţa şi deci absenţa conflictelor, concilierea, poate fi văzută ca apărând acolo unde este acceptat pluralismul inclusiv al formelor în care există, sau măcar apare, adevărul. Îndoiala mea vine, cum am mai spus-o pe aici, din lectura lui Orwell care răstoarnă această teorie. El pune la baza dictaturii imaginate de el nu adevărul, ci absenţa lui, relativismul absolut aşa încât ceea ce rămâne - după ce toţi zeii au fost ucişi - este forţa brută, cizma care zdrobeşte o faţă. „OK (sau haraşo) adevărul tău este la fel de bun ca al meu (doar trăim în postmodernism, nu-i aşa?), dar eu am mai  mai multe tancuri decât tine!” Pe scurt, nu mai sunt de acord că acceptarea naturii plurale a realităţii aduce automat cu sine toleranţa, acceptarea, dialogul concordia şi pacea.

Pot face asta?

Nu am nicio problemă atunci când pot face ceva şi, ca urmare, nu simt nevoia să despic firul în patru. Problema apare atunci când spun (fac o afirmaţie - epistemologic) sau constat (o realitate - ontologic) că nu pot face ceva. Care este cauza pentru care eu nu pot face ceea ce îmi doresc? În principiu, pot fi două tipuri de obstacole - interne sau externe. Interogativ, ca român îmi exprim curiozitatea asupra subiectului într-un singur fel: „Pot pot face asta?” Limba engleză, mai subtilă, face diferenţa între cele două tipuri de putinţă:

Can I do this?  posibilitatea interioară, personală de a face ceva (Sunt în stare să o fac?)
May I do this? posibilitatea exterioară, permisiunea de a face ceva (Am voie să o fac?)

Această diferenţă este doar un prim nivel al analizei, de mare ajutor totuşi. În faţa unei sarcini este nu doar util ci foarte necesar să determini tipul de obstacole care-ţi stau împotrivă (Este şi o „rugăciune” care spune ceva de genul „Ajută-mă Doamne să deosebesc cele ce stau în puterea mea de cele care nu stau în puterea mea”) pentru a mobiliza tipul adecvat de resurse.
„Nu pot urca pe munte” pentru că nu am antrenament/voinţă etc. sau pentru că nu am munte/echipament/permisiunea cuiva de care depinde acest demers. Deşi nu avem, ca vorbitori de limbă română, verbe diferite, suntem în general conştienţi de aceste nuanţe. O problemă apare atunci când se face confuzie între „can” şi „may”. Sociologic, atunci când regulile, tocmai cele care fac obiectul permisiunii şi care prin esenţa lor sunt exterioare individului - au existat înainte de naşterea sa şi vor fi şi după ce el va muri - sunt interiorizate. Când ceva impus devine al meu. Presupunând că ar exista un munte sfânt - de fapt el chiar există... - care nu poate fi călcat de anumite persoane stabilite printr-un regulament, un membru al acestei categorii va spune că nu poate urca pe munte şi el chiar nu poate dar nu pentru că nu ar fi în stare ci pentru că nu i se dă voie să o facă. În astfel de situaţii este de ajutor să faci un pas înapoi din fiinţa socială care eşti pentru a vedea în numele cui vorbeşti atunci când exprimi neputinţa: al tău personal sau al comunităţii din care faci parte. Dacă chiar nu poţi sau nu ţi se dă voie să faci ceea ce altfel ai putea. Mai departe e alegere personală, de această dată în cunoştinţă de cauză.

Doi mai bun decât unu

John R. Searle are o analiză a realităţii pe două dimensiune – una a existenţei (ontologică) şi o alta a cunoaşterii (epistemică). Dar întâi, pentru ce ar fi nevoie de o astfel de dublă privire? Pentru că realitatea este, parafrazând un personaj de film, complexă. Aruncând o prvire unilaterală asupra lumii, vedem foarte puţin din ea. Facem o fotografie, prin însăşi esenţa sa statică, a unui obiect aflat în mişcare şi astfel pierdem ceva important oricât de frumoasă ar fi poza. La nivelul unei cunoaşteri cotidiene suntem surprinşi de unele stări de lucruri aparent inexplicabile – atunci când aflăm că oameni buni fac lucruri rele, că artişti recunoscuţi sunt persoane morale discutabile, că persoane păstrunse de spiritul ştiinţific au în acelaşi timp şi o credinţă adâncă etc. Se configurează aici necesitatea unei analize (cel puţin) pe două axe independente. Aşa cum cineva poate fi un bun profesionist fără a excela cu calităţile de părinte şi acest lucru nu stupefiază, tot astfel oamenii buni „la suflet” calcă în străchini în materie morală, deşi aceste planuri nu sunt la fel de evidente. În privinţa lumii fizice este evident că noi o percepem în spaţiu şi în timp, categorii care, cu un strop de efort putem considera că nu sunt ale lumii înseşi, ci ale minţii noastre. Or, cum ar fi să considerăm realitatea numai în spaţiu ori numai în timp? 

(Înainte de a posta, pot alege nişte „etichete” la text, cred că sunt tag-uri, în funcţie de care faci ulterior selecţia lor. Printre altele, am etichetele „cunoaştere” şi „existenţa”. Searle imaginează un spaţiu în care, cum spuneam, cele două descriu împreună realitatea). 

Aplicaţie 

Mintea şi lumea

„Ceea ce nu este logic, nu poate fi real.” (Dr. House) Ups! Chiar aşa? O spune un personaj de film serial care, din când în când, în momentele de deplină autenticitate cântă la chitară şi la pian. Cât de logice şi astfel reale sunt arta, pasiunea, credinţa, iubirea, disperarea, visul şi toate celelalte care există deplin pe lângă Logică? Este un reducţionism arogant şi periculos acesta, de a echivala lumea cu logica, de a pretinde să înţelegi totul, de a încerca să înglobezi realitatea într-o biată minte. Sursă de nefericire şi, în cele din urmă, tocmai de neînţelegere.
Ca şi variantă a acestei convingeri, împreună cu Hegel, putem spune că tot ceea ce este real este raţional. Cunoştinţele mele despre filosoful german se opresc aici, dar această nouă echivaleare nu pare a merge mai departe decât cea dintâi. Un logician, un raţionalist extrem desigur că va vedea lumea în aceşti termeni, de scheme, mecanisme, modele, legi. Dacă realitatea nu se supune, cu atât mai rău pentru ea. Şi totuşi, iarăşi nu înaintăm astfel în cunoaştere ci doar în anumite teorii, mai mult sau mai puţin adecvate realităţii. Ca şi oameni care trăiesc în acest spaţiu şi în acest timp, un anumit tip de raţionalitate care presupune o înlănţuire a cauzelor cu efectele precum şi corespondenţa dintre ceea ce gândim/vorbim şi fapte pare a fi preeminentă asupra celorlalte (a posibilităţii existenţei miracolelor, de exemplu). Dar a spune că doar acesta este singurul instrument prin care avem acces la lume, că tot ce nu intră în acest model nu este real, este absurd.
Desigur, oamenii trăiesc în lumi amestecate: cred în ştiinţă pentru că fără ea nu ar avea smart-phone, mai merg şi pe la biserică gândindu-se la viaţa de apoi, se gândesc îngrijoraţi la ultimul vis avut şi în general fac ceea ce fac pentru că aşa face toată lumea. Interesant este când schimbi perspectiva şi observi că dacă până la un moment credeai că eşti în lumea, realizezi că eşti doar în minte. Acolo sunt logica, raţionalitatea şi opusele lor. Acolo e Totul.

Începuturi

„Căci societatea nu se naşte din om, oricât de departe am coborî în istorie, ci omul se naşte într-o societate deja dată. El este constrâns, de la bun început, să-şi insereze în ea acţiunea aşa cum îşi instalează cuvântul şi gândirea în interiorul unui limbaj care s-a format fără el şi care scapă puterii sale. De la bun început: fie că e vorba de naţiunea sa ori de limba sa, omul intră într-un joc în care nu-i revine lui să fixeze regulile, ci doar să le înveţe şi să le respecte.”

Un punct de vedere - al lui Joseph de Maistre adus în discuţie de Alain Finkelkraut în Înfrângerea gândirii - util tocmai prin exclusivismul susţinut: individul prizonier absolut al grupului, limbii, tradiţiilor, ostatic al socialului.

Confuzie

Gândesc într-un fel şi sunt ceea ce gândesc. La distanţă de o oră primesc două telefoane care mă fac să-mi schimb complet dispoziţia. Gândesc altfel, sunt altul. Ce a mai rămas din primul, prealuat de al doilea? Într-un fel totul: nume, profesie etc. dar şi caracter, amintiri etc. În alt fel, nimic: toate cele de mai sus sunt altfel interpretate - o materie primă din care iese cu totul altceva decât ieşea înaintea acelei ore. Asta înseamnă că totul depinde de context? Inclusiv eu?

Nu există fapte, doar interpretări. (Nietzsche)
Există doar fapte, interpretările sunt subiective şi din acest motiv indezirabile. (realistul, omul de ştiinţă)

Cele două extreme nu sunt exclusive - sunt capetele de interval ale unui continuum în fiecare componentă poate lua orice valoare. Valori diferite în circumstanţe diferite. Există o dezbatere, pe alocuri o confruntare, între realism şi interpretare. Cum niciuna din ele nu poate fi susţinută logic până la capăt, se caută poziţii intermediare. Un dintre ele ar fi aceea că cercetăm/cunoaştem realitatea prin intermediul unor modele. În interiorul unui model, şi numai acolo, acţionează anumite legi. Este acesta un compromis: alegerea/inventarea/ descrierea modelului şi a legilor lui este o operaţiune care ţine de inspiraţie, creativitate, are o anumită doză de arbitrar, nu depinde exclusiv de „ceea ce este”. Însă odată ales modelul (stabilită convenţia) vorbim de legi.

Wittgenstein: ai o tablă de şah: o placă de lemn desenată şi încă 32 de piese de diferite forme, culori etc. Acestea nu înseamnă nimic prin ele însele până în momentul în care cele 33 de obiecte nu sunt investite cu un anumit înţeles transpus în reguli. Din acel moment, prin acord reciproc, cel puţin al jucătorilor, din realitate (-a haotică) se decupează un fragment (ordine decretată) în care acea piesă este „rege” şi trebuie capturat, cealaltă este „cal” şi ţopăie peste celalte piese etc. O convenţie devine viaţă (realitate „adevărată”).

Gândesc într-un fel. Primesc un telefon şi gândesc altfel. Structura lumii - din care eu fac parte - s-a rearanjat.

O mână de ajutor din partea roboţilor

Ce se află dincolo de noi? În general, la această întrebare există două răspunsuri: unul realist şi un altul constructivist. Cel dintâi spune că ceea ce este în afara noastră are o existenţă proprie, independentă de a noastră de care noi luăm act prin simţuri. Un munte este un munte, o persoană este o persoană care face ceea ce-i trece ei prin cap, piatra e acolo şi dacă dăm cu piciorul în ea, ni se opune. Constructiviştii spun că ceea ce ni se pare că ar fi în exterior nu ar fi astfel fără participarea noastră. Noi, fiecare, cu mintea noastră, participăm la construcţia realităţii aşa încât nimic nu există în sine ci lumea este cumva „colorată”, „însufleţită” prin participare colectivă în cursul căreia interpretăm lumea.
Trei cercetători* în domeniul calculatoarelor şi-au ridicat problema cum ar trebui să fie proiectate acestea în funcţie de cele două concepţii socio-filosofice. În cel dintâi caz, un robot care acţionează după principii realiste, ar trebui să citească cât mai exact lumea exterioară şi să acţioneze în funcţie de aceasta. De exemplu, prin intermediul unor senzori, ar putea fi făcut să citească emoţiile de pe chipul uman şi să acţioneze în funcţie de acestea. Pentru un calculator „realist” lumea este una singură, nenegociabilă şi aceasta este citită.
În cealaltă interpretare, construcţionistă, lumile sunt multiple. Fiecare grup interpretează - poate interpreta - lumea în funcţie de nesfârşiţi parametri iar sarcina unui calculator nu va fi deloc uşoară să ofere răspunsurile corecte. Reluând exemplul de mai sus, emoţiile şi exprimarea lor depind de cultură, de starea unei persoane, de reguli de politeţe etc. Aici nu mai este vorba de a citi lumea, ci de a o intepreta.
Autorii articolului consideră că cele două lumi nu sunt opuse şi poate fi găsit un teren comun al lor. Acesta ar fi, cel puţin în cazul calculatoarelor, analiza contextelor posibile şi transformarea acesteia într-o resursă care poate fi exploatată. Lumea nu mai este unică - aşa cum era în paradigma realistă - dar construcţia lumii nu este una „poetică”, ci pragmatică a, de exemplu, alegerii celei mai bune presupuneri.
Cumva, acesta este procesul aplicat, în grade variate de noi, oamenii: Ne mişcăm într-o lume presupus reală (componenta realistă) asupra căreia lansăm permanent ipoteze lansate din interpretarea ei (componenta constructivistă). Până la urmă ar rezulta din ajutorul dat de modelul calculatoarelor că cele două concepţii nu există în stare pură decât poate în cazuri patologice.
Jocul de şah, Elaborarea unei teorii ştiinţifice.

Oulasvirta, Tamminen, Höök - Comparing Two Approaches to Context: Realism and Constructivism

NonGravity

Un film despre cum americanii iau o idee bună şi o îngroapă în tehnologie. Un film despre centrul de greutate acolo unde nu există gravitaţie, despre ce ai de făcut atunci când nimic nu merită făcut, despre reperul în jurul căruia să te roteşti atunci când totul se învârte. Răspunsurile didactice la întrebarea „Ce cauţi în aceste condiţii?” nu sunt multe: credinţa/Dumnezeu (discrete şi atât de omeneşti simbolurile religioase din film, ca un bord de maşină de la mine din cartier), un om care să-ţi fie alături şi capabil să te ajute, propriul sine, o idee. De fapt răspunsul, care de obicei funcţionează, este acela că în momente de cădere în haos cauţi orice. Doar, aşa cum o spune personajul din film, să vrei să ieşi de acolo.  

Povestea dinăuntru - naraţiunea

Trăim în interiorul unei poveşti. Nu suntem aparate de fotografiat/filmat/înregistrat care doar să preia anumite informaţii, ci acestea sunt integrate într-un scenariu preexistent care descrie pentru noi, într-un mod inconştient, felul în care stau lucrurile. Dacă un obiect, se îndreaptă spre mine etc. eu îi pot estima traiectoria viitoare, momentul şi locul în care mă va lovi. Asta o facem instinctiv şi pare a ţine de fizică, dar avem presupuneri mult mai complexe şi mai subtile - fundamentate pe ceva misterios, „context” - referitoare la comportamentul nostru, al celorlalţi, ce ţin de istorie, astronomie, aproape orice. Dacă suntem plictisiţi, apatici, absenţi etc. suntem astfel pentru că lucrurile stau aşa cum ar trebui să fie; povestea în interiorul căreia suntem decurge conform aşteptărilor. În momentele de surpriză, ceva s-a întâmplat în acest mecansim imaginat: intervine ceva străin, atenţia este trezită şi povestea nu mai este de la sine înţeleasă; ea însăşi este obiect de analiză.

Dezechilibru

Cea mai mare parte a lumii este făcută din ceea ce credem şi mai puţin din ceea ce este. Acest lucru este folosit cu deplin succes de vânzătorii de carduri de credit, în dauna cumpărătorilor lor, şi deloc de cei care vor să aducă pacea pe planetă.

Elefantul sfârtecat

Mult timp părerea mea despre cunoaştere a fost ilustrată de povestea elefantului pipăit de orbi: fiecare simte câte o bucată din animal, îl cunoaşte parţial, cum ar fi. În finalul poveştii, „cercetătorii” se iau la bătaie, convins fiecare că părerea lui este cea corectă. De aici s-ar mai putea trage o concluzie, de această optimistă, aceea că o cunoaştere care are ca ideal completitudinea trebuie să ţină seama de cât mai multe puncte de vedere: credinciosul ar trebui să ia în considerare rezultatele cunoaşterii ştiinţifice - şi invers, omul de ştiinţă să ţină seama de intuiţiile artistului, astronomul de biolog etc. Cunoaşterea realităţii este completată de perspectivele parţiale asupra realităţii, ca un puzzle. Generos şi nu imposibil.
Pe de altă parte, povestea originală are un sâmbure realist care nu poate fi ignorat: pentru ce motiv un „orb” ar considera că îi lipseşte ceva? Pentru ce, eu, ca şi credincios, trebuie să mă preocup de ultimele teorii cosmologice? Eu mă simt „acasă” în convingerile mele şi alte perspective nu ar face decât să mă agaseze. Nu mă simt doar confortabil, ci complet în lumea mea, la rândul ei completă. Elefantul meu este într-adevăr o frânghie, nu pot, nu vreau, nu am nevoie, nu m-ar ajuta să ştiu cum arată al tău.
Dar, cum spuneam, conflictul ori cooperarea nu stau în dogmă ori în absenţa ei. Aceasta doar „îmbracă” altceva.

   

Renaştere prin căsătorie

Dacă nu suntem contaminaţi de normalitate şi avem prilejul să observăm un cuplu proaspăt căsătorit înainte şi după, observăm diferenţe notabile. Doi sociologi - Berger şi Kellner* - s-au folosit de acest tip de (fericit) eveniment pentru a crea un model de construcţie a realităţii. Conform lor, indivizii dispun de un aparat nomic, un set de instrucţiuni prin care inconştient pun ordine în haosul existenţei, aparat care este abandonat în momentul căsătoriei. În cursul acestui eveniment se întâlnesc doi străini - din punct de vedere al biografiilor şi al tipului de conversaţie - care au de construit o lume comună. Această descriere nu este o metaforă, ci lumea este construită la propriu. Iniţial, protagoniştii au în minte un model de căsnicie - cum ar trebui să stea lucrurile - pe care încep să-l umple cu componentele unui nou aparat nomic, de această dată împărtăşit, în locul celui individual care este treptat, dar nu fără efort, abandonat. „Realitate”, „normal” înseamnă  altceva decât însemna până acum (prietenul celibatar al soţului este văzut cu alţi ochi, de exemplu); oamenii implicaţi definesc altfel lucrurile şi prin aceasta ele devin altceva. Instrumentul prin care au loc procesele de cristalizare şi stabilizare este conversaţia care devine aparat de obiectivare, respectiv unul de fixare a ceea ce este vag în pantha rei-ul vieţii, de creare de certitudini. Aşa îmi explic cum unii oamenii sunt în stare să vorbească la nesfârşit - de fapt încearcă să conserve o anumită stare de lucruri, lumea, în cele din urmă. Atunci când taci, lumea devine ceea ce este, adică o iluzie.
Reconstrucţia are ca obiect relaţia,  sinele, alţii (partenerii se „descoperă” pe ei înşişi şi realitatea, „ceea ce sunt cu adevărat”, „ceea ce cred cu adevărat”, „cum se simt cu adevărat”) dar şi trecutul (sunt fabricate amintiri comune) ori viitorul (viitorul proiectat în doi este altul faţă de cel a fiecărui individ luat separat), iar rezultatul acestui efort este transmis copiilor chemaţi şi ei să susţină fragila lume artificială. Fragilă, pentru că, o spun autorii articolului, obiectivarea este cu atât mai solidă cu cât la ea participă mai mulţi, or, atunci când este vorba numai de doi lucrurile se află sub permanenta ameninţare a dezintegrării.
Căsătoria este doar un mijloc de reconstrucţie a realităţii; sarcastic, aş putea spune că divorţul este un altul. Dar şi mutarea în altă localitate, schimbarea unui loc de muncă, decesul cuiva drag, o şcoală. Fiecare ne face să vedem lumea cu alţi ochi şi văzând-o astfel, ea chiar devine alta.

* Peter L. Berger, Hansfried K - Marriage and the Construction of Reality

Cum poţi vorbi cu extratereştrii

„Nu va fi greu să propunem o «reţetă» specifică de alternare (de schimbare completă a realităţii subiective în care trăieşte o persoană, cum sunt cazurile de convertire religioasă) spre orice realitate imaginabilă, oricât ar fi aceasta de neverosimilă din punctul de vedere al cuiva din afară. Este posibil să prescriem procedee specifice pentru, să spunem, a-i convinge pe indivizi că pot comunica cu fiinţe din spaţiul extraterestru cu condiţia ca ei să respecte un post permanent numai cu peşte crud. (...) Această «prescripţie» va necesita construirea unei structuri ihtiologice de verosimilitate, bine separată de lumea exterioară şi dotată cu personalul socializator şi terapeutic necesar; elaborarea unui corpus de cunoştinţe ihtiologice, suficient de sofisticat pentru a putea explica de ce legătura, evidentă de la sine, dintre peştele crud şi telepatia galactică nu a fost descoperită până în acel moment; precum şi legitimările şi nihilările necesare pentru a face de înţeles trecerea spre acest mare adevăr. Dacă aceste procedee sunt aplicate cu grijă, de îndată ce individul a fost atras sau răpit şi sechestrat în institutul ihtiologic de spălare a creierului, succesul poate fi cu mare probabilitate garantat.”

(Berger, Lucman - Construirea socială a realităţii)

Aşadar, în anumite condiţii putem fi făcuţi să credem orice bazaconie. La drept vorbind, aceste condiţii au fost îndeplinite în copilărie atunci când am preluat schemele de gândire ale oamenilor importanţi pentru noi. Mai mult, aşa cum cazurile de convertire religioasă o dovedesc, „alternările” de care vorbesc autorii citaţi arată că este posibil de a trece dintr-o lume în alta. Toate asta duc la concluzia că trăim în una din multele lumi subiective posibile şi de acest lucru ne dăm cu toţii seama în momentele de luciditate. 

Dar cum suntem siguri că ceea ce trăim nu este o „bazaconie”? La această întrebare există un răspuns ferm: făcând ceea ce face toate lumea. Doar nu se înşeală toţi din jurul tău, nu-i aşa? 

Construcţie, demolare, reconstrucţie

Oricine a fost exclus/refuzat din/de un grup, organizaţie, experimentează caracterul obiectiv al realităţii sociale. Atunci, da, se poate construi o lume, dar alta, nu cea din care ai fost exclus/nu ai fost admis. („Socializarea nereuşită într-o lume socială poate fi însoţită de o socializare reuşită în altă lume.”) Aici există o limită.



Buunn! Realitatea (socială) există - dai cu piciorul în piatră şi cu capul de pragul de sus - independent şi indiferent de „victimă”. Intervenţia nu s-ar referi asupra realităţii ci asupra interpretării ei, rezultând astfel o realitate de ordin secund (construită). (Instituţiile) (Piatra, pragul rămân, nu pot fi anulate, însă sunt integrate într-un sens: am dat cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos.)

Gândul singur nu acţionează asupra realităţii concrete (ca aici), ci doar mediat (mintea inventează o unealtă care poate fi şi un simbol).

Un munte este un munte - o grămadă de pietre acoperită sau nu cu păduri, iarbă etc. Noi suntem cei care ni-l reprezentăm „înalt”, „maiestuos”, „spectaculos”, „stâncos”, „prăpăstios”, „periculos”, „inabordabil”, „valoros”. Mai departe, în funcţie de interese, formaţie etc. îl evaluăm dintr-o anumită perspectivă şi ne alăturăm unei forme de viaţă particulare care se află într-o anumită relaţie cu el, adică grupului oierilor, geologilor, ecologiştilor, drumeţilor, alpiniştilor, salvamontiştilor, biologilor, ecologiştilor, tăietorilor de lemne, geografilor, pictorilor sau al celor pur şi simplu indiferenţi faţă de munte. Fiecare din acest grup dezvoltă practici, reguli, norme, limbaj propriu care - important - va încerca să-şi ţină membrii în interior şi „profanii” în afară. Aici poate să apară fenomenul de excludere cu care am început.
Un posibil scenariu de construcţie.

Nocturn şi diurn

Zonele de înţelesuri care altminteri ar rămâne enclave neinteligibile în realitatea vieţii cotidiene sunt astfel ordonate în funcţie de ierarhia realităţilor, devenind ipso facto inteligibile şi mai puţin înfricoşătoare. Această integrare a realităţilor unei situaţii marginale în realitatea supremă a vieţii cotidiene este foarte importantă, deoarece aceste situaţii constituie cea mai dură ameninţare pentru existenţa luată de-a gata, curentă, din ssocietate. Dacă o considerăm pe cea din urmă ca fiind „partea diurnă” a vieţii umane, atunci situaţiile marginale constituie „partea nocturnă”, care pândeşte ameninţător de la periferia conştiinţei cotidiene. Tocmai datorită faptului că partea nocturnă are propria realitate, deseori cu aparenţă sinistră, ea constituie o ameninţare permenentă pentru realitatea vieţii luate ca atare, prozaică, „sănătoasă” din societate. Încontinuu se infiltrază gândul (gând prin excelenţă „nesănătos”) că, poate, realitatea luminoasă a vieţii cotidiene nu este decât o iluzie, gata să fie înghiţită în orice clipă de coşmarurile înfiorătoare ale celeilalte realităţi, nocturne. Asemenea gânduri delirante şi terorizante sunt înfrânate prin ordonarea tuturor realităţilor imaginate în cadrul aceluiaşi univers simbolic care cuprinde realitatea vieţii cotidiene, adică ordonându-le astfel încât cea din urmă să-şi păstreze calitatea ei supremă, definitivă (să fie „cea mai reală”, dacă vreţi).

(Berger, Luckman - Construirea socială a realităţii)

All that you touch

All that you see
All that you taste
All you feel.
All that you love 

All that you hate 

All you distrust 

All you save. 

All that you give 

All that you deal 

All that you buy, 

beg, borrow or steal. 

All you create 

All you destroy 

All that you do 

All that you say. 

All that you eat 

And everyone you meet 

All that you slight 

And everyone you fight. 

All that is now 

All that is gone 

All that's to come 

and everything under the sun is in tune 

but the sun is eclipsed by the moon. 

(Pink Floyd, Eclipse, Waters)

1984, Wittgenstein şi Coreea de Nord

Există în 1984 al lui George Orwell un dialog care pentru mine pare la fel de important pentru lumea modernă ca şi cel dintre Iisus şi Marele Inchizitor din Fraţii Karamazov. Pentru acest motiv, revin des la acest fragment ca o hârtie de turnesol. În 1984 torţionarul O’Brien, intrigat de rezistenţa şi de instinctul libertăţii manifestate de Smith, vrea să afle de la  acesta modul în care a scăpat din cuşca totalitară. Întâlnirea dintre cei doi ilustrează două concepţii filosofice, ale cunoaşterii, două atitudini în faţa lumii conduse aici până la ultimele consecinţe. Este interesant că aceste concepţii contrare sunt reflectate în opera unuia şi acelaşi filosof, poate cel mai influent al secolului XX, Ludwig Wittgenstein. Încercând să determine modul în care oamenii dau înţeles lucrurilor, cu alte cuvinte modul în care ei se conectează la realitate, el a imaginat iniţial o teorie a reprezentării, respectiv a procesului prin care oamenii „fotografiază” realitatea, „fotografia” fiind transmisă de la unul la celălalt prin intermediul limbajului. O masă este o masă şi pentru mine şi pentru el, la fel ca şi Pământul. Aceasta este poziţia lui Smith din 1984: el crede în realitate, într-o lume „obiectivă” descrisă de legile naturii şi de matematică (2+2 fac la nesfârşit 4, indiferent de dictatori, de viaţă sau de moarte. Indiferent de orice.). Există o mulţime de alte lucruri fixe în realitate (legături certe între minţile noastre şi obiecte, aşadar) în jurul cărora putem configura existenţa: trecutul (reflectat în minţile noastre), dar şi ceva inexprimabil descris de Smith atunci când rămâne fără argumente: „Există ceva în univers - nu ştiu ce, un spirit, un principiu pe care n-o să-l răzbiţi niciodată. - Tu crezi în Dumnezeu, Winston? - Nu. - Şi-atunci, care este acest principiu care ne va înfrânge, după tine? – Nu ştiu, Spiritul Omului.”  Este cumva drumul parcurs de Descartes care, în căutarea temeiurilor cunoaşterii şi înţelegerii noastre, a ajuns la eu-l cugetător şi la Dumnezeu care să ofere certitudinea că nu suntem în permanenţă păcăliţi de un spirit rău-voitor. Iar atunci când se ajunge la convingeri non-negociabile în interiorul unui grup, acestea dau naştere la poziţii extreme: poziţia descrisă de filosoful austriac în prima parte a vieţii sale poate fi cea a religiei dar şi cea a ştiinţei; a terorismului dar şi a misionarilor. Este – poate fi – poziţia celui care se consideră îndreptăţit să-l ucidă pe cel care gândeşte altfel; invers decât în 1984, cred că gândirea lui Smith, convins că 2+2 fac patru, este mai periculoasă.

Wittgenstein, în cea de a doua parte a vieţii, abandonează concepţia de mai sus conform căreia gândirea este legată izomorf de realitate. În contexte diferite, când spunem un cuvânt („timp”, „iubire”, „păcat”, viaţă, etc. etc.) el nu conduce direct la o realitate şi numai una. Înţelesul NU este în lucruri, ci ÎNTRE oameni: ei definesc – cel mai adesea inconştient - semnificaţiile şi prin aceasta construiesc realitatea. Tocmai aceasta este poziţia lui O’Brien: „Ceea ce se petrece în toate minţile în acelaşi timp – acela este adevărul”, spune personajul lui Orwell. Consecinţa este că – din punct de vedere al cunoaşterii - realitatea nu există în sine, ci este construită. Or dacă este construită, ea poate fi reconstruită. Torţionarul din 1984 o face sub semnul puterii politice; el nu are niciun temei în realitate: „Numai omul disciplinat vede realitatea, Winston. Tu crezi că realitatea este ceva obiectiv, ceva exterior, ceva ce există în sine. Tu crezi că natura realităţii se vede de la sine. Când te auto-iluzionezi că vezi un anumit lucru, tu porneşti de la ideea că toţi ceilalţi văd acelaşi lucru ca şi tine. Dar eu îţi spun, Winston, că realitatea nu este un lucru obiectiv. Ea exista numai în mintea omului, nicăieri altundeva. Nu în mintea individului, care mai poate greşi, care este, în plus, supus pieirii, ci numai în mintea Partidului, care este colectivă deci nemuritoare. Oricare consideră Partidul că este adevărul, acela este adevărul. Nu poţi vedea realitatea altfel decât privind prin ochii Partidului. Iată ce trebuie tu să înveţi de la început. Îţi trebuie un act de auto-anihilare, un efort de voinţă. Trebuie să fii umil, ca să devii sănătos la minte.” La rândul său, Wittgenstein, în a doua parte a vieţii o spune: „Tu spui aşadar că acordul oamenilor decide ce este corect şi ce este fals? – Corect şi fals este ceea ce spun oamenii; iar în limbaj oamenii cad de acord. Acesta nu este un acord al opiniilor, ci al formelor de viaţă.” Adevărul este, astfel, un acord al vieţii (nu doar un acord în limbaj) exprimat (repet, cel mai adesea tacit şi inconştient) în cadrul unui grup (care poate fi numit şi Partid). În interiorul altui grup, dincolo de Pirinei, adevărul este altul. Mai spune austriacul, parcă luându-i locul lui O’Brien în dialog cu încăpăţânatul Smith: „Orice joc de limbaj se bazează pe recunoaşterea de obiecte şi cuvinte. Învăţăm cu aceeaşi neînduplecare că acesta este un scaun cum învăţăm că 2 x 2 = 4.”

Construcţia realităţii (bazate pe relativism) nu este rea, dăunătoare, imorală în sine. Dar cineva, ca în această minunată carte şi ca în unele sisteme politice, poate confisca acest proces şi deturna către interese particulare. 

*

... dar atunci eroarea nu stă în dogmă...

*

paradoxal, şansa lui Smith de a se elibera este cea a căii lui O'Brien: apropierea de Julia, afinitatea intelectuală simţită faţă de cel care avea să-i fie călău. Vorbitul de unul singur nu are înţeles. (Nu există limbaj privat.)

Eu sunt şi tu

„Ai ajuns acum la un nivel în care profesorul şi elevul nu mai sunt două persoane, ci una. Te poţi separa de mine oricând vrei. Chiar dacă mări vor sta între noi, voi fi mereu cu tine când vei practica ceea ce te-am învăţat.”

(Eugen Herrigel - Zen în arta arcului) 

La fel ca unele cântece, cuvintele de mai sus deşi par o declaraţie de dragoste, nu sunt asta deşi, desigur pot fi folosite şi în acest sens. (Cum cântecul respectiv poate fi „dat dedicaţie” la radio de un îndrăgostit ) Sensul lor este ceva mai profund şi anume că, vrem, nu vrem, suntem ceea ce suntem prin influenţa celorlalţi asupra noastră. Cu siguranţă nu am fost niciodată în stare pură, doar noi înşine, fără a fi afectaţi de ceilalţi. Astfel încât a spune că „eu” există este echivalent cu a lucra cu o iluzie. Suntem un produs social, al părinţilor, profesorilor, consorţilor, presei şi tuturor mediilor prin care ne-am învârtit de-a lungul timpului. Mai mult, suntem produsul social până şi al absenţelor celor care ar fi putut să conteze dar se aflau în altă parte.
Atunci cine este „eu”? Cred că eu este cel care adesea i s-a părut că alege, mai rar chiar a ales, să se învârtă în anumite cercuri, să se întâlnească cu anumiţi oameni, să citească anumite cărţi, să fie recunoscătorul depozitar al experienţelor împărtăşite cu ceilalţi.  

Vieţile lui Pi

Două poveşti despre o aceeaşi întâmplare: un naufragiu urmat de o plutire în derivă, peste Pacific, a unui băiat. Una dintre descrieri este frumoasă, luminoasă şi acolo personajul este însoţit de un tigru care s-a dovedit a fi un alter-ego, inventat pentru a rezista acelei încercări. Traversarea a fost, în această variantă, o călătorie iniţiatică, de cunoaştere de sine şi a lumii. De fapt, „în realitate”, conform celei de a doua variante povestite, lucrurile petrecute au stat cu totul altfel, fiind presărate cu crime şi disperare. Alege care variantă vrei, se vorbeşte de acelaşi lucru, spune personajul, adăugând că tot astfel stau lucrurile şi cu credinţa: Dacă crezi în Dumnezeu, lucrurile dobândesc sens, semnificaţie, frumuseţe. Dacă refuzi să o faci, rămâi în lumea „reală”, rece şi urâtă, neaşteptându-te decât disperarea.
Este aceasta o concepţie des întâlnită, aceea că o lume fără Dumnezeu trebuie să fie neapărat urâtă şi lipsită de sens. Richard Dawkins a fost atât de iritat de această idee că a scris şi o carte - „Magia realităţii” - în care a încercat să arate frumuseţea şi misterul naturii, independente de orice mituri. El ar spune, spre deosebire de Pi, că doar lipsiţi de iluziile care decurg din acţiunea Providenţei, avem ochiul pur deschis spre lume.
Până la urmă, şi lipsa de credinţă este tot o credinţă (crezi că nu este). Nu poţi trăi în afara unor convingeri fundamentale („balamalele” lui Wittgenstein), aşadar, astfel privind lucrurile, suntem identici, credincioşi ori nu, iar orice apreciere axiologică cred că nu-şi are rostul. Mai mult, îl jigneşte pe celălalt, căruia îi dispreţuieşte credinţa în sens şi frumos.
La fel de bine se poate imagina un alt Pi care să fi traversat Pacificul susţinut de un alt gen de credinţă, non-teistă.

Profeţie autoîmplinită

Atunci când experimentezi haosul, ai nevoie de o cale care să te scoată din Iad. Direct sau indirect, căile care par că stau la dispoziţie sunt căi bătătorite, veşnicele şi cunoscutele poteci care se impun de parcă ar fi singurele. Care duc în haosul din care au promis să te scoată. Unii numesc asta libertatea de a alege.