Model

Se dă Realitatea sau doar un fragment: obiect, persoană, întâmplare, stare de lucruri. Observatori aduşi din diferite domenii în jurul acestei realităţi, văd fiecare altceva. Fiecare în felul său, complet şi nu parţial ca în povestea cu elefantul şi orbii. Fiecare „trib” de observatori dispune de un limbaj, de valori, de relaţii cu obiectul proprii. Dar ceea ce caracterizează fiecare categorie nu este ceea ce se vede ci altceva: credinţele diferite. 

Realitatea există, dar nu poate fi cunoscută. 

Nu există Adevăr, ci doar adevăruri. 

Există comunicare între observatori (şi între adevărurile lor)? Cum este posibilă aceasta? Este necesară? Conduce la întregirea elefantului sau la constituirea unei turme de (părţi de) elefanţi?

Scepticism, relativitate. Mai departe

Nimic nu-i dat în sine. Lipsa de sens a existenţei poate fi susţinută cu succes (nici nu-i greu atâta timp cât existenţa chiar nu are niciun sens), dar privind în jur, în afară sau în interior, observ că un sens există în tot ce-i viu. Chiar şi cel care se lamentează ori se sinucide filosofic afirmă ceva din afara lui. Chiar şi o absenţă. Tot astfel cum, în teoria cunoaşterii, scepticismul pare o şcoală de filosofie foarte argumentată, bine aşezată, convingătoare, dar nu putem să nu constatăm că de la Sextus Empiricus cunoaşterea a avansat binişor în câteva domenii. 

Scepticism, relativitate sunt etape necesare ale cunoaşterii, mult mai onorabile şi mai inconfortabile decât convingerile dogmatice. Dar nici onorabilitatea şi nici inconfortul nu sunt măsura cunoaşterii, aşa cum jertfa nu este măsura iubirii, cum pomenea cineva zilele acestea. Cunoaşterea are ca scop adevărul, de orice natură ar fi el, chiar relativă, şi în acest sens cunoaşterea este mai mult drum fără oprire decât punct final. Relativitatea  (corelativ, lipsa de sens) nu pune punct, ci relansează căutarea. 

Digital şi analogic

Văd lumea digital: 0 şi 1, bun şi rău, laie şi bălaie. Probabil nu numai digital, dar preponderent digital - am o grilă de care încerc să fiu cât mai conştient şi pe care încerc să o rafinez tot mai mult (cam cum cresc în sensibilitate senzorii de la camerele foto), dar în esenţă despre asta este vorba. Avantajul major îl văd aici ca fiind cel de eliminare a ambiguităţii existenţei: astfel apar regulile, convingerile, valorile, normele prin care viaţa devine raţională. Dezavantajul este de a pierde totdeauna ceva - aşa cum imaginea sau muzica digitală pierd mereu ceva faţă de cele transpuse prin mijloace analogice - care nu ştiu cât de esenţial este, atâta timp cât nu sunt conştient de ceea ce am pierdut.

Eu percep digital şi ceva îmi scapă. Unde sunt cei care văd lumea analogic, excluzând artiştii? Sau oricine vede lumea ca întreg devine artist?

Fascinaţia Coreei de Nord

Urmăresc cu aviditate orice ştire care vine din Coreea de Nord. Privesc filme şi fotografii din această ţară care nu încetează să mă fascineze. Mă uit la feţele oamenilor de acolo şi încerc să-i înţeleg, să aflu ce se află dincolo de înfăţişarea lor. Coreea de Nord este un experiment sociologic reuşit, din care se pot trage nişte concluzii la care nu vom mai avea acces după ce regimul de acolo nu va mai exista. 

Acum câteva zile am citit despre declaraţiile unui individ care a evadat din această ţară, care s-a născut şi a crescut într-un lagăr de muncă, şi care, printre altele, spunea (citez din memorie): „Acceptam această stare de lucruri pentru că era singura pe care o cumoşteam. Noi ne-am născut să muncim în acele condiţii iar cei din faţa noastră s-au născut cu arma în mână, pentru a ne păzi.” Individul respectiv a evadat din lagăr nu dintr-un înălţător sentiment al libertăţii sau din dragoste pentru democraţie, ci mânat de foame. Tot de foame şi-a denunţat proprii părinţi, care au şi fost împuşcaţi. Aceasta înseamnă Coreea de Nord şi, cumva, aceasta este şi umanitatea noastră în stare pură. Se pare că nu suntem nimic prin noi înşine, ci suntem ceea ce ni s-a spus la un moment dat să fim. Din păcate, cum se vede în această ţară, nu există limită de involuţie, de subdezvoltare socială, nu există o „esenţă” umană, dacă forţele care acţionează asupra ei sunt destul de puternice şi acţionează îndeajuns de mult timp (generaţii, astfel încât să poată fi distruse orice modele). 

Tristeţea înţelegătoare pe care o am atunci când îi văd pe coreeni vine şi din faptul că am apucat să trăiesc într-un regim oarecum asemănător cu cel asiatic. Ştiu că astfel de organizări creează propria lor realitate, propria lor normalitate, care se impune celei universal acceptate. În interiorul acestei culturi nu te compari cu normalitatea, ci foloseşti o tablă de valori inventată aici. Suntem vulnerabili oricărui totalitarism, oricând putem deveni nord-coreeni. 

Observând această „rezervaţie”, realizez un anumit primat al sociologiei în faţa celorlalte ştiinţe sociale: psihologie, economie sau în faţa filosofiei. Individul, ideile lui, legile economice pot fi frânte, violate, dispreţuite şi uitate. Viitorul chiar poate să sune ca o cizmă care zdrobeşte o faţă (1984), dacă există forţă şi timp sufieciente. Dar dacă există o presiune absolută a socialului asupra individului, ce mai are de făcut acesta din urmă? Tocmai să fie conştient de acest pericol şi să-şi păstreze individualitatea, astfel încât să salveze lumea în el însuşi. Paradoxal, tocmai pentru că nu există o esenţă umană, ea trebuie creată, cultivată, păstrată, apărată, transmisă. Lumea şi individul ar fi, în aceste condiţii, două realităţi separate care comunică  şi nu două forţe care se confruntă. Victoria oricărei părţi conduce la catastrofă: dacă învinge lumea, atunci individul dispare, dacă învinge individul, acesta înnebuneşte.

Update: Am văzut un documentar dedicat Revoluţiei noastre în care s-a rememorat „incidentul” în care două echipaje USLA au fost asasinate de soldaţi în faţa Ministerului Apărării. Militarii ucişi au fost incendiaţi, decapitaţi, cadavrele lor profanate în toate modurile posibile şi lăsate să zacă cinci zile în noroiul străzii. Asta să nu zică cineva că locuitorii din Coreea ar avea o altă mentalitate decât a noastră. Cum spuneam, nu există limite ale neomeniei. 

Cauzalitate

„- A murit la 86 de ani. Măcar să prind eu vârsta lui!” îşi spunea mai mult sieşi în timp ce tuşea gros, după care scuipă satisfăcut în zăpadă. Mai apoi, după ce se mai lininişti, continuă discuţia trăgând cu sete din ţigară.
Putem spune (cu Kant de exemplu) despre cauzalitate că ea nu aparţine realităţii ci este doar o categorie a minţii nostre cu care ne explicăm realitatea. Cu toate acestea, unele lucruri urmează neabătut unele după altele, indiferent care ar fi părerea nostră despre ele.

Nişte stoici ies dintr-o tavernă

„Prea puţine erau lucrurile pe care (stoicii) le puteau schimba în viaţa lor de zi cu zi, aşa că au hotărât să-şi modifice atitudinea faţă de viaţă în sine; era singurul lucru pe care îl mai puteau controla ei înşişi. Ceaa ce au «inventat» stoicii a fost o strategie de dezangajare emoţională în viaţă - atitudine pe care au numit-o apatheia (apatie). Pentru stoici, apatia era o virtute, ceea ce i-a făcut de râsul lumii la taverna locală. Ei erau dispuşi să-şi sacrifice un anumit tip de fericire (sex, droguri şi un soi de hip-hop dionisiac) pentru a evita nefericirea provocată de patimi şi pasiuni (boli cu tansmisie sexuală, mahmureli şi versuri proaste). Acţionau numai pe baza raţiunii, nciodată din pasiune, şi se considerau singurii oameni cu adevărat fericiţi - ceea ce înseamnă că erau ne-nefericiţi.” 

(Thomas Cathcart, Daniel Klein - Platon şi ornitorincul intră într-un bar)  

Cartea din care este extras citatul de mai sus este un aşa-numit „tratat de filosdotică” adică o introducere amuzantă în filosofie, prin intermediul anecdotelor. Pasajul de mai sus m-a intrigat pentru că ironizează în cunoştinţă de cauză o şcoală filosofică care-mi este apropiată. Concluzia autorilor este valabilă: primatul absolut al raţiunii şi uciderea oricărei pasiuni conduc acolo unde se spune. Marile experienţe ale vieţii, singurele care aduc plus-valoare acesteia, nu sunt ale raţiunii, ci ale pasiunii. Marile bucurii, fără a fi iraţionale nu pot fi întrutotul raţionale.

Dar dacă concluzia celor doi este într-o oarecare măsură valabilă, ea este incompletă, reducţionistă, iar premisele prin care s-a ajuns la ea, insuficiente. Stoicism nu înseamnă a strânge din dinţi şi a suporta aiurea ceea ce ţi se întâmplă. Virtutea, conform acestei şcoli de gândire, înseamnă a trăi conform raţiunii, însă nu cea care te fereşte de boli venerice şi de muzică proastă (deşi ce rău e în asta?) ci un acord al propriei fiinţe cu Fiinţa, cu Logosul, cu Raţiunea universală. Atunci când simţi că eşti parte a acestui Univers şi a ordinii sale, zâmbeşti la mărunţişurile lumii (de la taverna locală) şi nu te mai agiţi prosteşte pentru o doză de drog - ca să spunem numai atât, pentru „un anumit tip de fericire”. Aceasta ar fi apatheia şi nu abandonul de sine sugerat mai sus.

Desigur, de aici poate decurge pericolul pe care-l caricaturizează cei doi autori: să crezi că ştii totul şi să devii la toate rece. Dacă trăieşti în conformitate doar cu raţiunea, atunci, da, ajungi, în cel mai bun caz, ne-nefericit. Dar acesta ar fi un sănătos (de la modul cel mai propriu) punct de plecare spre altceva.

Haltă, popas, destinaţie

Orice haltă întâlneşti pe traseu, aceasta poate fi una intermediară sau destinaţia finală. Cu puţin înainte de moartea lui Constantin Noica o echipă Televiziunii Române s-a deplasat la Păltiniş pentru a face un documentar cu el. El le-a spus realizatorilor că nu va viziona producţia lor pentru că ceea ce filmează ei e numai un înveliş care nu are nimic de-a face cu esenţa. Vă ocupaţi de context, nu de text. Textul nu se vede, le-a spus el reporterilor. Iar mai departe filosoful s-a ocupat de analiza celor doi termeni opuşi, constatând că toţi ne ocupăm de contexte şi nu de texte. Simbolul prin excelenţă al contextului este banul - există lupte pentru bani, dar avem nevoie de bani pentru ei sau pentru ce ne pot procura? 

La bani lucrurile stau destul de simplu. Simplu stau şi pentru omul credincios, situat la cealaltă extremă pe o axă mundan-transcendent, care are trasat drumul pe care îl are de parcurs, chit că se va abate uneori de la el, se va rătăci de la calea ce dreaptă, desigur cu şanse de îndreptare. Dar cum este cu noi ceilalţi, cei din interval (Pleşu), cei care nu ne „coborâm” la valorile mărunte, dar nici nu am atins culmile absolutului? Suntem înconjuraţi de contexte care pot deveni şi chiar devin texte. Măriri, diplome, averi sau, la un nivel „mai înalt”, sănătate, cunoaştere, libertate sunt lucruri după care alergăm cu toţii şi care ne pun în mişcare corpurile peste zi ori visele peste noapte. Suntem, printre altele, şi o fabrică de idoli. Dintr-un anumit punct de vedere, din păcate, chiar atingem aceste obiective şi atunci te întrebi, ca şi Noica, „pentru ce?”, „asta-i tot?”, „ce urmează?”. Uneori, aici şi acum, intervine o anumită componentă spirituală, învecinată cu ceea ce ţine de religios, care constă într-o iradiere a stării determinate de atingerea culmii, a vârfului. Dacă eşti sănătos, să nu te întrebi la ce bun sănătatea ci să devii o fiinţă sănătoasă. Dacă ai parte de libertate, să devii un om liber, mişcându-te astfel prin lume. Dacă ai parte de cunoaştere, acesta să-ţi extindă şi să-ţi lumineze fiinţa, răspândind-o în întuneric. Contextul este cu adevărat context, dar prin efort propriu el chiar poate deveni textul tău. Idolul să devină far.

Orice haltă întâlneşti pe traseu, aceasta poate fi ultima sau destinaţia finală. Vrei sau nu vrei, drumul continuă iar pasul următor va descrie traseul, cel care abia la sfârşit va fi descris în completitudinea sa. Până atunci drumul nu se vede. 

Obama cel inspirat

Deunăzi, când preşedintele Americii i-a decorat pe artiştii de la Led Zeppelin, printre altele, el a spus: „o generaţie de tineri a trecut criza adolescenţei cu căşti stereo şi un album Led Zeppelin. Iar o generaţie de părinţi s-a întrebat ce este acel zgomot.” Aceasta nu este o glumă, ci un lucru serios, o ştiu din proprie experienţă. La modul cel mai real am trăit acest lucru - prin 1990 mi-am cumpărat un walkman, atunci apărut în magazine, şi ascultam, la rândul meu, oriunde m-aş fi aflat, la nesfârşit, un singur album rock. Acasă ascultam acelaşi album la magnetofonul (ce denumire!) Rostov iar acasă la prietenul care-mi făcuse cunoştinţă cu acea formaţie, pe discuri de vinil (văd pe net că acum cele două LP-uri costă 6-700 $) încercând să descifrăm versurile de pe coperţi scrise cu nişte litere ciudate, ca scrise cu peniţa (desigur au apărut fonturi pentru calculator cu acele litere ciudate). Atunci când o lume personală, naţională şi a unei jumătăţii de planetă se prăbuşea, a rămas un album rock, ascultat la nesfârşit care aducea în melodiile sale toate întrebările fără răspuns ale individului şi ale lumii. Nu oferea răspunsuri, dar o taină era din ce în ce mai limpezită acolo şi dacă aveai răbdare să asculţi atent, muzica te aducea din ce în ce mai aproape de nişte înţelesuri. Totuşi, privit din exterior, deveneam tot mai ciudat cu căştile acelea lipite de urechi, adâncit în ascultare, fără a vorbi cu nimeni. Până în vară, când, inexplicabil, de nicăieri, cei mai buni artişti rock ai momentului s-au adunat la Berlin, cântând acea muzică deznădăjduită în semn de speranţă la căderea unui anumit zid. Abia atunci am fost sigur că exista un răspuns în acea muzică. 

Obama, sau vreun consilier de al său, a fost inspirat. Se poate supravieţui cu o pereche de căşti şi albumul rock potrivit. De preferat pe vinil.

Is this not what you expected to see?

Tell me is something eluding you sunshine?

Is this not what you expected to see?

If you wanna to find out what's behind these cold eyes

You'll just have to blow your way through this

Disguise

Incompetenţă

Cum îi spui unui copil, mai ales copilului tău, că lumea este altfel decât şi-a imaginat-o până acum? Că nu este fundamental bună şi nici frumoasă, că binele nu învinge întotdeauna, că întâlneşti nedreptăţi la orice pas şi că şansele ca acestea să fie echilibrate cumva, cândva, tind către 0? Cum să-i explici copilului tău, înainte de a se confrunta cu ele, că răul şi suferinţa fac parte din universul nostru uman şi că a le alunga pe acestea - perfect posibil - înseamnă a amputa existenţa? Cum să spun, când nici eu nu înţeleg mereu această stranie alchimie, că răul este (şi) bun? Mai mult, confuzia trece dincolo de etic, în estetic - răul, suferinţa, absenţele, dezechilibrele, sunt (uneori, măcar atunci când sunt transfigurate în artă) frumoase? Cum să-i spun lui, când nici mie nu-mi este foarte clar, cum toate trec toate din unele în altele, transformându-se şi rămânând ele însele? Poate la acestea există o soluţie: înţelegere şi nu judecată (evaluare).  

Între limite

„Sfârşim cu limitele cu care am început. Putem doar spera să le identificăm, la timp, ca limite şi să ne pregătim, înăuntrul lor, pentru o invazie, oricând plauzibilă, a nelimitatului.”

(Andrei Pleşu - Minima moralia)

Recunosc tot mai des în lucrurile cu care mă întâlnesc această idee a limitelor, a graniţelor fixe în care ne desfăşurăm existenţa. Este şi aceasta o înţelepciune, la fel de bună ca şi oricare alta. Este multă treabă de făcut în interiorul limitelor, cel puţin la fel de multă ca şi în afara lor. 

Trecut

Care ar fi o relaţie sănătoasă cu propriul trecut? Să uiţi, să ierţi, să înţelegi, să accepţi, să ignori (dacă nu poţi să uiţi), să ... ce? Noii consilieri accentuează asupra ideii că trecutul nu ar trebui să ne determine prezentul şi, cu atât mai puţin, viitorul. În principiu, ei au dreptate. Se poate gândi o existenţă complet „restartată”, pornită de la 0, „pe curat” în care toate cele dureroase au rămas în urmă. Între trecut şi prezent poate fi retezată relaţia cauzală pentru că ea este una în bună măsură artificială, construită şi, aşa cum ai acţionat până acum în virtutea unui trecut, de azi înainte alegi să nu o mai faci. Poate fi întreruptă această legătură şi este bine de făcut astfel atunci când procesul nu este unul mutilant şi când constaţi că ai devenit o perlă inversă, care în jurul unui ciob de nemurire aduni doar sedimente murdare care se tot adună şi-şi devin lor însele temei, atunci mai bine spargi scoica. Rişti, totuşi să demolezi prea mult, totul, şi asta ţine mai mult de forţă brută decât de înţelepciune. Şi atunci?

Legătura cu trecutul este o relaţie, adică are doi poli şi e dinamică, la fel ca şi cea între doi oameni. Poate fi chiar gândită ca relaţia dintre cel care eşti şi cel care ai fost şi pe acesta din urmă poate e mai bine să îl înţelegi şi să-l îndrăgeşti, decât  să-l ucizi, pur şi simplu. Poate mai are câte ceva bun să-ţi spună, lucruri uitate, datorită lui eşti ceea ce eşti azi şi din această perspectivă e bine să te împaci cu trecutul, integrându-l în părţile sale pozitive. Iar dacă nu îţi place ce eşti acum, doar cel din prezent e de vină - în sensul că doar el poate schimba starea de lucruri - şi nu fantomele trecutului.

Prometeu şi vulturul său

„Dumnezeu să te ajute, bătrâne! Gândurile tale au iscat o creatură în adâncul tău. Celui care prin puterea gândului se transformă în Prometeu îi va roade vulturul inima pentru totdeauna, iar vulturul acesta va fi monstrul creat de el însuşi.”

(Herman Melville - Moby Dick)

Intenţionalitate

Lumea nu este niciodată „pur şi simplu”. Încerc să o gândesc doar existând, ca şi când eu nu aş fi, dar îmi este foarte greu să o percep fără nicio coloratură personală. De fiecare dată când îmi arunc privirea asupra a ceva, deja gândesc de unde vine şi unde se duce acea realitate şi astfel se formează un şuvoi - cu o origine, o direcţie şi un sens - care chiar dacă eu l-am creat, sfârşeşte prin a mă lua pe sus şi a mă purta în curentul său. Nu există contemplare pură, doar navigare în torent.

„Mozart este un mare compozitor”

În finalul filmului „Bărbierul din Siberia” toate personajele înţeleg. Nu e o înţelegere adusă de studiu (există aşa ceva?) şi nici transmisă de altcineva, ci este una venită odată cu trecerea timpului. 10 ani au fost de ajuns pentru ca tulburările să dispară, sufletele să se limpezească, iar alegerile să fie făcute. Chiar dacă acestea din urmă au fost silite - Tolstoi nu a vrut să înfunde ocna - alegerile au devenit ale fiecăruia prin asumare. Iar, odată asumate, ele trebuie urmate.  

Othello

Se dă o realitate (un bărbat iubeşte o femeie) şi o persoană (Othello) în interiorul acestei realităţi. O altă personă (Iago) nu îi schimbă celui dintâi realitatea, ci percepţia asupra realităţii. Procesul nu are loc brusc, ca şi cum ai zdrobi un filtru vechi şi ai pune apoi în loc un altul ci treptat, subtil, cum ai colora un perete  de apă cu un colorant pe care-l distribui strop cu strop. Pe nesimţite, Othello, aflat în mijlocul aceleiaşi realităţi (Desdemona are aceleaşi sentimente şi comportamente) ajunge să se raporteze cu totul diferit la aceasta, în urma eforturilor perseverente şi competente ale lui Iago. Iar de aici, consecinţele. 

Unii sociologi atunci când îi privesc pe alţi oameni (sau o piesă de teatru), îşi amintesc de aşa numita Teoremă a lui Thomas: „Atunci când oamenii consideră anumite situaţii drept reale, ele devin reale prin consecinţele pe care le au”. Faptele sunt ceea ce sunt nu prin ceea ce sunt, ci prin ceea ce credem noi că sunt. Dacă Shakespeare vede aici componenta negativă a acestui proces, acesta poate fi, la fel de bine, declanşat în sens invers: strop cu strop, pas cu pas, propria raportare la lume, percepţia realităţii poate deveni una cu totul şi cu totul alta aşa încât filtrele care ne separă de aceasta să ofere o imagine mai luminoasă, dacă nu mai limpede.

Profesori fără manuale

Nu există manuale de utilizat viaţa (nu găsesc un sinonim pentru acest cuvânt) iar cineva care-ţi promite unul, minte. Chiar şi un preot, dacă-i de bună credinţă, îţi oferă nişte învăţăminte generale şi inoperante în cazurile particulare iar garanţie îţi dă doar pentru lumea de dincolo. Pe aici, orice s-ar spune, fiecare este pe cont propriu şi îşi formulează propriile instrucţiuni, oricât de mult ar vrea să le găsească la altcineva. Dar dacă nu există manuale, există altceva: există profesori care îţi predau ceva ce ai avea de învăţat. Mă întreba fiica mea pentru ce trebuie să înveţe muzică sau alte obiecte cărora nu le găseşte nicio utilitate. I-am spus că se poate afla în ea sau în alt copil un viitor muzician care numai astfel poate fi descoperit. Astfel profesorii nu predau nimic, ci ajută la descoperirea propriului sine. Ei nu sunt nişte mijlocitori între persoana ta şi o altă realitate ci între tine şi tine. Dacă dascălul nu face să vibreze ceva în interior, atunci ori este lipsit de har, ori nu este nimic de vibrat în adânc. Este necesară o conlucrare, dar „profesorul” nu aduce nimic din ceea ce nu era acolo dinainte. Iar rolul profesorului, din nou, de bună credinţă, cu sau fără har, este de a spune ce are de spus şi la sfârşitul orei să ia catalogul şi să părăsească sala de clasă fără a se impune ca şi conştiinţă a elevului. 

Există o zonă foarte subtilă de intersecţie între ceea ce promite (expicit, implicit, voluntar/involuntar) cineva/ceva şi ceea ce ai de primit. Impostorii şi şarlatanii, sau chiar ignoranţii, care cred că peste noapte devin altceva, pot (auto)manipula această zonă şi pentru o perioadă pot fi purtate hainele altcuiva, însă doar în propria piele te simţi în largul tău. Iar atunci când ai aflat-o, o simţi.

Mulţumire întrebărilor fără răspuns

La început, pornind de la curiozităţi, nelinişti, surprize (întotdeauna neplăcute, cele plăcute vin „de la sine” şi nu au nevoie de explicaţii) începi să-şi pui întrebări. Creşti, înveţi, te maturizezi şi, treptat, începi să-ţi oferi răspunsuri care par a limpezi lumea. Parte din întrebări le uiţi, sunt copilăreşti, naive, ori şi se spune că nu are niciun rost să ţi le pui şi atunci nu are rost să-ţi pierzi timpul încercând să le descâlceşti. Din diferite motive, dacă eşti sincer, revii la ele şi constaţi că întrebările sunt acolo şi te aşteaptă, răbdătoare ca Sfinx-ul, să le oferi răspunsul tău. Răspunsurile altora nu ajută fundamental ci servesc doar la a te scuti să mai descoperi lucruri, trasee descoperite deja. 

Un lucru bun este acela că, din nou dar altfel, pe parcurs numărul întrebărilor scade treptat, rămânând doar câteva, aşa cum cad acum, toamna, frunzele, lăsând gol copacul, singurul care contează. Întrebările nu dispar pentru că în viaţă nelămuririle au fost lămurite ci pentru că ai constatat, de cele mai multe ori, că răspunsurile nu contează. În cele din urmă rămâi cu una, două (patru la Kant) întrebări fundamentale. Probabil, „Cine sunt eu?” pentru aici şi „Ce urmează şi cum ar trebui să mă pregătesc?” pentru dincolo, dar fiecare îşi distilează interogaţiile ultime, cele „adevărate”. În rest, deşi nu ţi-ai răspuns complet satisfăcător la celelalte întrebări, a contat mai mult străduinţa decât răspunsurile obţinute. Această încercare de a afla te-a învăţat mai mult decât ceea ce ai aflat.

În tranşee

Niciodată nu mi-a trecut prin minte să atribui o semnificaţie morală acestor năzbâtii: domişoarele de acolo nu mai stăpâneau cheile binelui şi ale răului din clipa din care descoperisem că erau proaste. Prostia: le-o reproşam pe vremuri, soră-mea şi cu mine, copiilor care ne plictiseau; acum îi învinuiam de asta pe mulţi oameni mari, în special pe domnişoarele de acolo. Predicile unsuroase, pisălogelile solemne, vorbele mari, fandoselile însemnau prostie; era o prostie să dai importanţă unor flecuşteţe, să te îndărătniceşti în uzanţe şi tradiţii, să preferi locurile comune, prejudecăţile, unor evidenţe. Culmea prostiei era să se creadă că noi înghiţeam virtuoasele minciuni care ni se debitau. Prostia ne făcea să râdem, era unul din pricipalele subiecte de amuzament, dar avea şi ceva înfricoşător. Dacă ar fi ieşit biruitoare, n-am mai fi avut dreptul să gândim, să ne batem joc, să încercăm adevărate dorinţe şi adevărate plăceri. Trebuia să luptăm cu ea ori să renunţăm la viaţă. (Simone de Beauvoir - Amintirile unei fete cuminţi)

Fiecare are războiul său, mai ales cu prostia pentru că fiecare o vede la toţi ceilalţi - mai ales la persoanele antipatice - şi se simte ameninţat de aceasta. A pune însă astfel problema, în termeni de viaţă şi de moarte, ar transforma viaţa socială într-un război al tuturor împotriva tuturor. Sartriana Simone de Beauvoir cred că vrea să spună, totuşi, (şi) altceva. Suntem, fiecare, purtătorii umanităţii şi, pe de o parte, alegerile ne definesc pe noi înşine însă, aşa cum suntem noi, vrem să fie şi lumea, pe de altă parte. Orice alegere este făcută în numele omenirii şi nu doar în nume personal. O judecată de valoare „prost/ne-prost”, în cazul de faţă, trasează o graniţă între mine-noi şi celălalt-ceilalţi. Aici e lumea mea, pe care sunt dator să o apăr, chiar dacă sunt singurul, ultimul reprezentant al ei pentru că altfel, lăsându-mă absorbit, sunt aneantizat, devin celălalt şi chiar dacă mai respir, deja voi fi murit şi odată cu mine, într-un anumit fel, lumea întreagă. Poate că această stare de lucruri nu presupune chiar un război, însă e nevoie de un efort permanent pentru a-ţi afirma lumea al cărui reprezentant, sol, eşti. 

Aritmetică

Amintire din caietul de matematică al fiicei mele:

Cel mai mare divizor comun a două numere a şi b, notat (a, b), este produsul factorilor primi comuni lui a şi b, luaţi la puterea cea mai mare. 

Drama numerelor prime care se împart, fără rost din acest punct de vedere, doar la 1 şi la ele însele. Sunt condamnate să nu aibă niciun divizor comun, cu nimeni, cel puţin în lumea lor, de până la ele. Pentru asta au nevoie de un „dincolo”, de deasupra lor.

Dezbinare şi unificare în lumea valorilor

Iaşi - octombrie 2012

„Lucrurile esenţiale nu le afli neapărat din cărţi. (...) Sunt lucruri esenţiale pentru o viaţă de om care, dacă se rezumă la livresc, la ceea ce pot oferi lecturile, sunt netrăite până la capăt şi, deci, nerezolvate. Sunt lucruri pe lume mai înalte decât cultura. Unul din ele e credinţa, de pildă, şi pe urmă experienţele cruciale ale oricărui destin: iubirea, suferinţa, problema morţii. Sunt lucruri, care, când apar, au o acuitate o forţă şi un absolut în ele faţă de care pagina scrisă e fadă, palidă şi inconsistentă. (...) În planul spiritului, credinţa este problema esenţială, problema raportării tale la Dumnezeu. În planul experienţei imediate sunt experienţele cruciale ale vieţii. Aş pune iubirea înaintea suferinţei, aş pune-o înainte la orice pentru că de rezolvarea ei depinde tot restul. Aş risca să o pun şi înaintea credinţei pentru că credinţa, până la urmă, este una din expresiile posibile ale iubirii, cu condiţia să nu avem, când spunem „iubire” conotaţii mentale şi sentimentale pe care le avem de obicei.” (Andrei Pleşu)

Problema, una dintre ele, cu aceste valori, este că ele nu se găsesc mai niciodată în stare pură. Credinţa, iubirea sunt mai mereu contaminate, între ele, cu alte valori, cu non-valori sau cu anti-valori. De asemenea,  de exemplu, iubirea poate să conducă la suferinţă iar aceasta la credinţă, transfigurată ea însăşi într-o altă formă de iubire. Asta ca să nu mai vorbim de sentimentul morţii... Toate sunt în curgere şi în transformare iar pentru a le cuprinde în această stare ai nevoie de un nu-ştiu-ce-tip de privire unificatoare, pe care, reluând, o poţi dobândi pornind de la credinţă, iubire, suferinţă ori de la sentimentul morţii. Dar, de această dată, nu mai au rost nici clasificările şi nici clasamentele. 

Botanică acvatică

Merg în piaţă să cumpăr o plantă pentru acvariul cu peşti. Văd una care-mi place şi cer informaţii vânzătoarei.
„- Unde stă planta asta?
- În masa apei.
- Adică este o plantă de suprafaţă.
- Adică stă în masa apei, uneori la suprafaţă, alteori spre fund, după cum sunt condiţiile din acvariu şi după cum se simte bine.
- Are rădăcini?
- Nu, nu are. Se hrăneşte prin tot corpul.
- Peştii o mănâncă?
- Nu. Doar caraşii. Dacă nu aveţi caraşi, puteţi sta liniştit.”
Liniştit, dar şi intrigat de această fiinţă perfectă, am luat-o şi acum privesc în acvariu să învăţ de la ea cum se face.

Întoarcerea din sălbăticie

Poţi susţine la fel de argumentat şi măsura şi lipsa de măsură, echilibru şi dezechilibrul, moderaţia şi excesul. Aşadar nu argumentele sterp-raţionale, logice, fac să încline balanţa într-o parte sau în alta ci, foarte probabil ceea ce simţi. Sau cum ai fost învăţat să alegi/simţi. Trăim în societate şi asta înseamnă că suntem în mijlocul multor diverse şi subtile procese de schimb cu aceasta: societatea are o mulţime, infinite solicitări de la noi dar, trebuie să recunoaştem şi aceasta ne oferă câte ceva în schimb. Componente ale societăţii sunt şi civilizaţia şi cultura fără de care nu am avea apă caldă ori cărţi sau Internet. Aşadar, dacă te aşezi pe poziţii diferite, te raportezi diferit la societate: o poţi adula (pentru ceea ce-ţi oferă) sau o poţi urî (pentru ceea ce-ţi ia sau doar îţi pretinde). Raportul poate să se stabilească şi sub forma problemei libertăţii - devii conformist - accepţi - sau revoltat iar revolta se poate manifesta şi sub diferite forme de refuz. Pe acest continuum poziţiile pot fi diverse şi cred că cei mai mulţi încearcă să se aşeze undeva la mijloc de unde să ia binefacerile societăţii, plătind cât mai puţin pentru acestea. Poziţiile extreme, aici, cred că sunt necâştigătoare: conformismul absolut conduce la pierderea umanităţii însă am impresia că şi libertatea afirmată în mod absolut tot acolo îşi are consecinţele ultime. Libertatea absolută, ca şi toate lucrurile „absolute” nu este reală sau, chiar dacă ar fi astfel, ea s-ar devora pe ea însăşi. Trăind „în sălbăticie” posibilităţile de alegere se reduc drastic deşi, aparent, nu eşti constrâns de nimic. Trebuie să te conformezi unor legi mult mai evidente şi mai concrete decât cele ale civilizaţiei, de dragul salvargdării unui principiu care devine astfel gol de înţelesuri practice. Ca principiu, afirmarea libertăţii nu e doar de dorit, ci obligatorie şi pentru aceasta ne sunt dragi eroii sau alte personaje care „pun totul pe o singură carte”. Punerea în practică a acestui ţel abstract cere, însă, nu doar curaj ci un soi de înţelepciune,  paradoxal, de măsură pentru că altfel aruncarea într-o prăpastie nu devine zbor, ci prăbuşire.

Din acest punct de vedere, realist, locul geometric al libertăţii ar fi unul variabil între extreme, oriunde pe această axă unde posibilităţile de alegere (altă definiţie a libertăţii) rămân intacte iar nu compromise. Pericolul aici, pentru că nici această atitudine prudentă nu este întru-totul acoperitoare, este cel al blocării în ceea ce azi se numeşte „zona de confort”, acolo unde nu se întâmplă nimic, deşi poţi face orice. Reflectarea în oglindă a libertăţii absolute unde se întâmplă toate şi nu mai poţi face nimic.

Pesimismul realist al lui Orwell

1984 este o lectură obligatorie pentru cei care îşi pun anumite întrebări asupra lumii, asupra individului şi a relaţiei dintre acestea. Îndeobşte, acest roman este citit printr-o grilă politologică: el ar exprima presiunea la care este supus un individ într-un regim totalitar şi drumul pe care-l parcurge în acest mediu o persoană de la indiferenţă şi inconştienţă la cunoaştere şi conştientizare iar mai apoi la revoltă şi înfrângere. Deşi corectă, o spune unul ce a prins în plin ultimii ani ai comunismului, această lectură este insuficientă. 

Nicolae Steinhardt, în deschiderea Jurnalului fericirii vorbeşte de patru moduri de ieşire dintr-un univers concentraţionar: soluţia (mistică) a credinţei, renunţarea completă la sine şi oferirea torţionarilor doar învelişul tău material, zeflemeaua şi vagabondarea existenţială (atâta timp cât nu ai nimic, nimeni nu are ce-ţi lua) şi lupta, ridicarea într-o confruntare inegală şi fără nicio şansă de izbândă cu societatea, cu răul. Soluţia lui Winston Smith (un om obişnuit, la rândul său ca şi cei la care se referă Steinhardt) este o alta, niciuna din cele patru. El nu se eliberează programându-şi acest lucru şi nici nu are parte de o revelaţie care să-i dezvăluie o cale de care nu a avut parte până atunci. El porneşte de la dorinţă, ajunge la iubire şi solidaritate prin dezvoltarea progresivă a conştiinţei de sine şi a lumii care-l înconjoară pe o cale care este, esenţial, una a cunoaşterii. Eroul nu are un model prestabilit, nici măcar nu-l descoperă, ci îl inventează pas cu pas. Până la urmă, acesta este şi misterul care-l înconjoară, provocarea pentru O'Brien cel care controlează totul dar, în ciuda acestui fapt, nu a ştiut cum să împiedice apariţia gândurilor de autonomie în mintea aparent aneantizată a lui Smith. („Eşti ca o greşeală de tipar. ... Ca o pată care trebuie scoasă.”)

În cele din urmă, cel care a întrezărit libertatea este înfrânt de puterea nesfârşită a sistemului. Cumva, acesta din urmă a învins iar sclipirea de conştiinţă a fost transformată în cenuşă şi trimisă în stratosferă. Nici nu a existat. 

Lecturii politologice a romanului i se poate adăuga una psiho-socială ori filosofică. Smith şi O'Brien sunt, parcă,  reprezentanţii a două şcoli diferite de gândire care duc concluziile concepţiilor lor până la ultimele consecinţe. Smith a început să creadă în om, în umanitate, în cunoaştere, în realitate (obiectivă), în trecut, în legi (2+2=4), în iubire şi solidaritate. Treptat, el închegase în jurul său o lume pe care o crede cea adevărată  şi care crede că poate fi prima cărămidă de transformare a lumii în care trăieşte. O'Brien, metodic, îi distruge fiecare din aceste certitudini, pentru a-şi lăsa victima golită de orice înţeles, de sens, de viaţă. „Şi chiar dacă te vom lăsa să mori de moarte bună, tot nu vei mai scăpa niciodată de noi cu totul.  Ceea  ce  ţi  se întâmpla aici  este pentru totdeauna.  Trebuie  să conştientizezi acest lucru dinainte. Te vom strivi până la acel punct de unde nu mai există întoarcere. Ţi se vor întâmpla lucruri din care nu-ţi vei mai reveni în vecii vecilor, nici dacă ai trăi o mie de ani. Niciodată nu vei mai fi capabil de sentimente omeneşti normale. Totul va fi mort în tine, totul. Niciodată nu vei mai fi capabil să iubeşti, să ai un prieten, să te bucuri de viaţă, să râzi, să fii curios, sau curajos, sau integru. Ai să fii găunos. Noi aici te stoarcem de tot ce ai în tine şi pe urmă te umplem cu noi înşine.” În acest moment asasinatul este deplin - în învelişul de piele nu se va mai naşte niciodată gândul libertăţii. 

Anti-sartrian, Orwell afirmă că „Libertatea este sclavie” iar atunci da, „Sclavia este libertate”. Omul este condamnat, nu la libertate, ci la sclavie, iar imaginea viitorului este o faţă zdrobită de o cizmă. Existenţialismul solicită individului să îşi asume libertatea sa, însă incapacitatea de a şi-o asuma îl obligă - ştim de la Paul Tillich - să devină parte a unui întreg iar singura soluţie avută la dispoziţie este, în societatea din 1984, Partidul. O'Brien este realistul, cel care are dreptate, în confruntarea sa cu Smith, cel puţin în situaţia fără ieşire în care se afla cel din urmă. Pentru existenţialişti, însă, nu există situaţii fără ieşire. Orice ai face, oriunde ai fi, eşti rezultatul propriilor alegeri şi nu poţi da vina pe nimic din exteriorul tău. Situaţiile limită - vina, moartea, eşecul - sunt cele în care ţi se dezvăluie existenţa şi sunt la temelia re-construcţiei unei vieţi caracterizate de autenticitate.
Pentru Smith presiunea a fost prea mare şi din el nu a rămas nimic. Asta nu înseamnă că existenţialiştii nu au dreptate. Înseamnă doar că marile forţe care acţionează asupra omului sunt forţe reale, iar victoria nu este niciodată garantată şi nici definitivă. Tocmai pentru că lupta pentru autonomie, libertate, adevăr, este una cu miză, în care înfrângerea este mereu posibilă, confruntarea merită angajată. Altfel, ce rost ar avea?

Plâns fără lacrimi la despărţirea de Leonard Cohen

Dintre oamenii care au exercitat cea mai puternică influenţă asupra mea, doi încă mai sunt în viaţă: psihoterapeutulul existenţialist american Irvin D. Yalom şi artistul canadian Leonard Cohen*. Primul mi-a spus, prin scrierile lui, că nu este nimic nefiresc în a vedea viaţa plină de neconcordanţe, de schisme ori de abisuri care trebuie nu doar descoperite, constatate ci analizate şi integrate în existenţă. Lucru deloc uşor şi generator de suferinţă, suferinţă de un anumit gen pe care muzica lui Leonard Cohen vine să o aline şi să o transfigureze. Prăpăstiile existenţiale, paradoxurile, dilemele, uimirile pot fi depăşite/asumate prin frumos, acel frumos care nu e (doar) estetic ci duce la etic, dacă ar fi să vorbim în termenii lui Kierkegaard. 

Dată fiind această apropiere de un ordin aparte de muzica lui Cohen, atunci când s-a anunţat concertul de la Bucureşti („Old Ideas”) am vrut cu tot dinadinsul să fiu acolo în semn de recunoştinţă pentru omul la care ţin. Aş fi vrut să fiu şi în 2009 însă tocmai atunci era ziua fiicei mele; acum, atât ea cât şi soţia mea au dorit să vină ceea ce mi-a făcut alegerea mult mai uşoară şi prezenţa mea acolo mult mai firească.

Waiting the miracle to come

Ajunşi devreme, prea devreme, la locul de desfăşurare a concertului, Cohen şi formaţia sa tocmai făceau probele de sunet. Cânta şi nu prea cânta. La un moment dat mai mult mormăia, rostind arareori câte un cuvânt. Atunci mi-am spus că el povesteşte, nu cântă. Tot ce spune el sunt nişte lungi poveşti care vindecă („Come healling of the body/Come healling of the mind”) cum poate vor fi cele ale lui Yalom şi ale altor înţelepţi vindecători. Cuvânt, gest, cântec care depăşesc, fiecare în parte şi toate împreună, bariere şi credinţe adânc înrădăcinate, care par a fi parte din noi, dar nu sunt. „Multă lume a plâns pe aici! Şi tu, tată, ai plâns, dar fără lacrimi!”, mi-a spus fiica mea, Maria, şi cum să nu plângi, chiar şi fără lacrimi, atunci când auzi live pe cel care a compus cuvintele: „There is a crack in everything/That's how the light gets in” ? 

Cei care-l plac pe Leonard Cohen îi cunosc eleganţa, sobrietatea şi respectul faţă de public. Dar pe lângă toate acestea ne învaţă, pe cei care am vrea să vedem asta, ce înseamnă viaţa. Iese din scenă în pasul ştrengarului şi fără a fi caraghios cum ar fi orice bătrân la 78 de ani (împliniţi cu o zi înainte de concert), este plin de viaţă, frate de înţelepciune, de rost şi vitalitate cu personajul lui Bergman, Antonius Block, cel care joacă şah cu Moartea. Cu zâmbetul pe faţă, cu o înţelepciune vioaie, cu o ironie fină, Leonard Cohen face să vibreze în fiecare ceea ce-i mai adânc în fiinţa sa. El însuşi. Dacă e ceva de descoperit acolo, vibraţia sa adâncă face să iasă la suprafaţă.

Probabil că am să mă despart o vreme de canadian. Atunci când chiar a părăsit scena l-am lăsat să plece cu totul. O vorbă budhistă** spune că „Atunci când îl întâlneşti pe Budha în calea ta, ucide-l!” - orice tinde să-ţi devină idol, e mai bine să-l laşi să plece, dacă nu chiar să-l alungi. Pe Leonard Cohen l-am aşteptat, l-am întâlnit, am primit cu recunoştinţă tot ce a avut să-mi dăruiască, după care ne vom vedea fiecare de drumul său. Poate îl voi reîntâlni atunci când am să-i cer să mă înveţe să îmbătrânesc frumos şi să mor liniştit. Până atunci mă voi gândi la cuvintele sale: „I finally got my orders./ I'll be marching through the morning,/Marching through the night,/Moving cross the borders/ Of my secret life. 

_______________________________

* Amândoi bătrâni şi amâdoi evrei. Doar constat, probabil nu are nicio importanţă.
** Cohen s-a vindecat de depresie şi într-o mânăstire budhistă, prin practici Zen.

Dintr-o lume în alta

Două atitudini în faţa existenţei

Am avut răbdarea să văd, la TV, o piesă de teatru comunistă. Acţiunea propriu-zisă era una care se poate derula şi în zilele noastre: tensiuni de tot felul între un primar, vicepreşedinte şi preşedinte al Consiliului Judeţean de Partid (parcă aşa îi spunea) pornind de la o investiţie. 

Poţi privi o asemenea reprezentare amuzat sau ignorant (dintr-o cheie istorică pe care nu o mai ai la dispoziţie) dar şi serios, ca să vezi despre ce era vorba acolo. Poţi să abordezi trecutul cu detaşare - „am fost un fraier!” - dar dacă reuşeşti să revii cu totul în acel timp poate ai să ajungi la concluzia că ai gândit cât se poate de raţional în condiţiile date. Atâta informaţie ai avut la dispoziţie, acela era cadrul în care erai sigur că te puteai manifesta, asta a fost decizia. Însă pare greu să redevii acelaşi care ai fost şi din această cauză sunt destul de circumspect în privinţa conceptului de „empatie”. Cum poţi intra în pielea altuia, dacă nici măcar în pielea celui care ai fost nu mai poţi uneori intra?

Revenind la piesa de teatru, ea respira convingerea acelor vremuri: toate lucrurile se află pe cursul lor firesc - iar noi (oamenii, societatea, Partidul) ştim care este acesta - tot ceea ce se întâmplă face parte dintr-un plan raţional care are drept scop fericirea deplină a tuturor şi a fiecăruia. Dacă la nivel macro şi ideologic astfel stăteau lucrurile, la nivel micro şi concret se mai întâmplau accidente, mai apăreau obstacole, piedici, evenimente neprevăzute care, însă, prin efort şi cunoaştere erau depăşite aşa încât Istoria să-şi urmeze cursul firesc. Singurul lucru care îl puteau face astfel de evenimente nedorite era doar să întârzie procesul ascendent, însă niciodată să-l oprească. De aceea comunismul era o problemă de timp, mereu amânat dar niciodată abandonat ca obiectiv. 

Această concepţie a funcţionat, cred, şi la Revoluţie dar şi ulterior: mereu trebuia să se întâmple ceva pentru ca lucrurile să revină la „normal”: să dispară Ceauşescu, să plece ţărăniştii, comuniştii, cripto-comuniştii etc. În această vară am auzit din nou acest slogan: Băsescu este un obstacol, Europa să ne lase să ne vedem de treabă. Cineva sau ceva stă în calea noastră şi acest ceva trebuie înlăturat. 

Imaginarea lumii ca un Paradis realizabil de care ne desparte numai un pas nu pare a fi o idee comunistă ci mai curând creştină. Ordinea existenţei, dacă nu poate fi atinsă aici, va fi întâlnită Dincolo, dar nu se poate să integrăm dezechilibrele, perisabilitatea în esenţa lumii. Astfel, într-un fel, s-ar pierde însăşi ideea de esenţă.

Până la urmă este o chestiune de opţiune: Lumea este Ordine ori Haos? Dacă o consideri sub semnul unei Legi, al Ordinii, atunci te poţi aştepta (şi poţi aştepta) ca lucrurile să se aranjeze, să intre în planul macro din care tu eşti doar o parte. Dacă, dimpotrivă, nu există legi sau acestea sunt parţiale, relative, efemere, atunci permanent, fără odihnă şi nici garanţii, trebuie să contribui la propria ordine şi raţionalitate care le aduci în lume, pentru că altfel totul se va pierde în Neant.

Simplul act al alegerii unei astfel de atitudini nu explică o traiectorie de viaţă. Aşa cum era în piesa de teatru la care mă refeream anterior, un om care se consideră parte a unui proces strict determinat, poate lupta, „pune umărul” - sau nu, lăsându-se în „voia sorţii” - la împlinirea scopului ultim. La rândul său, cineva care se străduieşte să creeze insule de ordine în haos, la un moment dat se poate declara înfrânt şi lasă bolovanul existenţei să se prăvălească în vale fără a-l mai căra încă o dată, de acum inutil, spre vârf. Faptul de a opta pentru una sau alta din aceste modele de înţelegere a lumii nu îl face automat pe individ erou sau laş. Esenţial este - o spune Sartre - modul cum omul interpretează realitate pentru sine, iar nu realitatea însăşi. Această analiză, urmată de o concluzie şi apoi de acţiune defineşte persoana, o individualizează şi o face să fie ceea ce este, iar nu lumea în care trăieşte, indiferent cum ar fi ea (definită).

Ce este de salvat

Aici o analiză teologico-filosofică a unui film de Igmar Bergman, A şaptea pecete. Un pasaj din acest articol:

„Pentru că, la limită, ceea ce este de salvat (...) sunt de salvat acele lucruri care te salvează. Dacă lucrul în care îşi investise Antonius viaţa nu dura, nu putea fi păstrat şi transmis, de abia de atunci totul ar fi fost pierdut şi fără rost. Nu era vorba aşadar numai de a salva nişte oameni - pentru asta aproape orice om ar fi fost aproape la fel de bun. E vorba de a salva ceea ce durează, de a «salva» veşnicia. Jocul de şah cu Moartea apare astfel ca un simbol al confruntării cu lipsa de sens, cu ceea ce ameninţă fiecare întreprindere şi motivaţie omenească. Acesta este jocul în care Antonius Block a biruit.”

Să salvezi ceea ce te salvează. 

În acelaşi film, cavalerul îşi spune la un moment dat: Sunt viu iar eu sunt cel care joc şah cu moartea. Într-un anume fel, este de ajuns pentru a umple o viaţă de om. Desigur, este un joc în care învinsul şi învingătorul se cunosc încă de la bun început însă nu contează victoria ci încleştarea.  Dar prin a salva ceea ce te salvează, treci dincolo de sine, ieşi din tine, găsind sensul în afara ta. Nici măcar de sacrificiu ori de acceptare nu e vorba ci de asumare şi înţelegere a ceea ce ai ales să fie mai presus de tine. Alegere (conştientă ori inconştientă) pentru că fiecare îşi investeşte viaţa în altceva, pentru fiecare veşnicia înseamnă altceva. 

Iar în film mai e vorba de o reciprocitate a dăruirii: Jof şi Mia îi arată - fără măcar să fie conştienţi de aceasta; poate dacă i l-ar fi prezentat didactico-normativ nu ar fi avut niciun rezultat - lui Antonius sensul existenţei, iar acesta le salvează vieţile.

Deşi filmul poate părea pe alocuri prea „pilduitor” şi simplu, tocmai ca o reprezentaţie medievală, suflul său (cel puţin aşa cum l-am simţit eu) vine tocmai din faptul că exprimă foarte simplu lucruri cu adevărat importante, esenţiale. În funcţie de privitor, o farfurie cu fragi înseamnă ceea ce este - fructe pentru astâmpărat foamea - sau ceea ce Este - viaţă ori sens.

Nelinişte metafizică (II)

„Nelinişte metafizică? şi o priveam adânc în ochi... Nelinişte metafizică e să priveşti o femeie în ochii mari... Să simţi că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem şti niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist... să iubeşti florile şi să zâmbeşti când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor. (Camil Petrescu) 

Deşi această idee e expusă la un nivel de popularizare a filosofiei, ea este exprimă plastic o anumită perplexitate pe care o au unii oameni în faţa existenţei. Camil Petrescu a fost înainte de toate filosof şi probabil că dacă ar fi trăit doar cu o generaţie mai târziu ar fi cunoscut opera lui Heidegger şi atunci ar fi numit această stare nu „nelinişte metafizică” ci „angoasă” ori „anxietate existenţială”. În schimb, filosoful român a cunoscut bine fenomenologia lui Husserl, cea de la care se revendică, într-un fel sau altul, gânditorii existenţialişti. 

Priveşti atent, cu seriozitate, lumea şi vezi câteva lucruri, printre care cele de care vorbea Camil Petrescu: lucrurile nu sunt tocmai cum ar trebui să fie. În ciuda unui progres tehnologic, în alte domenii pare că nu am  înaintat deloc, sau chiar am regresat. Gadget-urile care trebuiau să ne uşureze sau să ne înfrumuseţeze viaţa, ne-o complică, imensa şi inevitabila comunicare de care suntem înconjuraţi nu alungă un anume gen de singurătate.  Iar în spatele a orice este acelaşi sfârşit pe care te poţi preface că l-ai uitat, însă el, în ciuda acestui fapt, te însoţeşte oriunde ai merge, orice ai face. Reuşim să ne vopsim tot mai complex vieţile iar cei care sunt mai convinşi în astfel de aparenţe sunt probabil cei „ca Nae Gheorghidiu” care îşi au „socotelile” lor. 

Priveşti atent, cu seriozitate, lumea şi vezi că lucrurile nu sunt tocmai cum ar trebui să fie. Constatarea conduce, da, la un anumit fel de tristeţe, dar ar mai trebui să conducă la ceva: la curiozitate. Unele lucruri nu sunt „aşa cum ar trebui să fie”, dar cum ar trebui să fie lucrurile? Cum sunt ele de fapt? Dacă eu sunt cel care le percep eronat, atâta timp cu cât oamenii ca Nae Gheorghidiu, de exemplu (dar şi ca Einstein ori Napoleon) operează eficient cu realitatea care le pare a fi „ceva” de la sine înţeles?

Cuvinte neînţelese (I)

Revin ciclic la problema cuvintelor ca piedică şi instrument al comunicării. Piedică pentru că atunci când rosteşti/auzi un cuvânt ştii de cele mai multe ori ce înseamnă dar nu poţi să fii niciodată sigur ce sens a preluat sau preiei tu din ce a transmis celălalt. Spui „emoţie”, sau „nemurire”, sau „suflet” şi chiar dacă ar fi să defineşti mereu termenii, tot nu ai scoate-o la capăt. Spunea şi Kundera „Acum putem înţelege, fără îndoială, prăpastia care-i despărţea pe Sabina şi pe Franz: el o asculta cu nesaţ povestindu-i despre viaţa ei şi ea asculta, cu acelaşi nesaţ, povestea vieţii lui. Înţelegeau amândoi, cu exactitate, semnificaţia logică a cuvintelor pe care şi le spuneau, dar fără să audă murmurul semantic ce curgea prin aceste cuvinte.” Auzi, dar nu înţelegi, ca şi cum ai vedea pixelii de pe ecranul unui monitor fără a-i putea strânge într-o imagine. 

De bună seamă comunicăm unii cu alţii, reuşim să o facem la un nivel satisfăcător, dar cred că totuşi suntem limitaţi în acest proces. Putem arunca punţi peste prăpăstii, dar acestea nu vor dispărea. Şi din acest punct de vedere suntem izolaţi în lumile individuale, auzim, ne facem auziţi, dar niciodată pe deplin. În acest spaţiu al incertitudinii locul lui „sunt absolut sigur” este luat de „mi se pare”, locul cunoaşterii (logicii) este luat de interpretare, al ştiinţei de artă. 

Fiecare extrage imaginea sa din pixelii pe care-i are în faţă. Iar lumea devine, astfel, din una a unui singur monitor, una a unei infinităţi de tablouri. Mai tristă, poate, dar infinit mai frumoasă.

(Desigur, cuvântul „cuvânt” este doar un pretext. În locul său poate fi pus orice „realitate”: lucru, idee, sentiment etc.)

My supergirl

Cine învaţă pe cine, cine are de arătat cui?
Drumuri frumoase, nu neapărat uşoare!

Calea prin care lumina intră în lume

Ring the bells that still can ring

Forget your perfect offering

There is a crack in evrything

That's how the light gets in.

(Leonard Cohen - Anthem)

„Şi totuşi viaţa este previzibilă mare parte din timp, dar ori de câte ori încetează să fie aşa, universul nostru axiologic se destramă şi ne pierdem capacitatea de a fi orientaţi spre un scop. Existenţial, suntem traumatizaţi de arbitrar, întâmplare şi răutate neaşteptată. Acestea sunt semne ale faptului că locul nostru în univers este nesigur şi efemer. 

Indiferent dacă un astfel de eveniment este singular, brusc sau cumulativ, el nu poate fi integrat uşor, astfel că ne închidem în noi înşine şi ne lăsăm copleşiţi de disperare. 

Dar o asemenea distrugere a credinţelor noastre conţine în sine posibilitatea adoptării unei perspective mai largi asupra existenţei şi reconsiderarea unor credinţe anterioare puternice care s-au dovedit greşite sau incomplete. Momentele de criză, traumă şi catastrofă au caracteristica pozitivă de a ne permite să ne revizuim şi să ne reconstruim vieţile. Este aşadar extrem de important să profităm de astfel de oportunităţi mai degrabă decât să ne lăsăm bătuţi sau să ne cramponăm de vechile aranjamente şi concepţii eronate asupra lumii.”

(Emmy van Deurzen, Martin Adams - Psihoterapie şi consiliere existenţială)

Miracole

„Dar îşi pierde oare Pavel cumpătul, părăsit fiind de orice mărturie? Nicidecum. Neavând altă mărturie la care să facă trimitere, se referă la necazurile sale. Nu e oare acest lucru demn de un miracol? Dacă Pavel n-ar fi dovedit dincolo de orice tăgadă că avea puterea de a face minuni, n-ar fi fost aceasta o dovadă? A transforma necazurile într-o mărturie pentru adevărul învăţăturii, a transforma ruşinea în slavă pentru tine şi pentru comunitatea credincioşilor, a transforma cauza pierdută într-o chestiune de onoare care are întreaga forţă dătătoare de entuziasm a mărturiei, nu sunt oare toate acestea ca şi cum ai face ologul să meragă, mutul să vorbească?”

(Søren Kierkegaard - Întărirea omului dinăuntru)

Oraşul lăsat fără suflet

Sibiu este un oraş de care sunt îndrăgostit. Trec rar pe acolo însă când sunt prin preajmă fac tot posibilul să-l văd fie şi numai pentru puţin timp, ca pe un prieten din alte vremuri cu care e de ajuns să dau mâna şi să-i urez toate cele bune. Totul îmi place în acest burg dar mai ales liniştea străzilor sale înguste în care casele îşi arată doar acoperişurile, pereţii goi şi nelipsita poartă inaccesibilă. Fiecare este o cetate care ascunde taine de secole la care eu, ca străin nu am acces însă, aceasta, în mod paradoxal, mă face să mă simt confortabil. Îmi mai place germanica Piaţă a Sfatului pe care am regăsit-o în oraşe, până aproape de Atlantic şi-mi mai place că de aici încep Munţii Făgăraş. Toate acestea nu ţin de oamenii care trăiesc acum în acest oraş însă ei au meritul de a fi ştiut să fi păstrat şi valorizat ceea ce au primit moştennire. Este evident că în Sibiu s-a renovat mult, încă se mai face, dar cu ochiul meu de turist profan mi se pare că aceasta s-a făcut păstrând ceea ce este autentic şi valoros. Mai mult, sunt, aproape de centru, case vechi, coşcovite care însă doar astfel redau atmosfera secolelor trecute, de parcă ai fi eroul unui roman de Hugo, Kafka ori Hesse. În Sibiu parcă s-a făcut mai mult curăţenie decât renovare. Oraşul este ca o preafrumoasă femeie trecută de prima tinereţe care nu încearcă să pară altceva decât este, mai blondă sau mai tânără decât în realitate. Machiajul discret nici nu se observă şi nu face altceva decât să-i sublinieze atuurile, multe aduse tocmai de trecerea vremii.

Ochii preafrumoasei doamne

Atunci când am revenit din concediu, am trecut, nu-i aşa, inevitabil, prin Pallas, ceva inexprimabil şi imens din sticlă şi beton în care se înghesuie toţi ieşenii. Privind toate ţevile pe care se sprijină această structură, iarba din „parc” adusă acolo în rulouri, această artificialitate silită, mi-am amintit de Sibiu şi m-am întristat. Iaşi poate nu este Hermannstadt, dar ar fi avut şansa de a fi Iaşi. Am fi avut ce arăta altora dacă nu ne-am fi machiat grotesc încercând să convingem că suntem ceea ce nu suntem - un oraş „modern”, „up to date”. Edilii de aici au făcut tocmai invers de ceea ce au făcut cei din Sibiu: îmbracă o babă în fustă scurtă încercând să o vândă drept miss. Dezgustător.

Sursa: www.ziaruldeiasi.ro

Carnagiul arhitectonic continuă. Unul din marile bulevarde din Iaşi va fi transformat în stradă pietonală iar primul pas pe care l-au făcut constructorii a fost să taie toţi teii. Nu erau puţini şi erau frumoşi. Erau moştenirea noastră de suflet, un lucru, unul din puţinele, care mă făcea să mă simt bine în oraşul meu. Acum nici nu am curaj să trec să văd dimensiunea dezastrului. Şi tot aşa mai departe - întreg municipiul e un câmp de luptă în urma căruia nu vor rămâne decât betoane, sticlă şi pavele. Vom fi atunci ceea ce nu suntem, vom fi lăsaţi fără suflet şi în zadar ne vom mira că după, ce am cheltuit atâta amar de bani pe operaţii estetice, nu vine nimeni să ne cunoască. 

Esenţialele lucruri inutile

„Şi ce înseamnă a fi de folos? Cunosc oameni care au urcat muntele timp îndelungat şi cu trudă, zdrelindu-şi genunchii şi palmele, istovindu-se în urcuşul lor, ca să ajungă pe creastă înainte zorilor şi să se adape din profunzimea câmpiei albastre încă, aşa cum cauţi apa unui lac să-ţi potoleşti setea. Se aşază şi privesc, odată ajunşi, şi respiră. Iar inima lor bate cu bucurie şi ei găsesc un remediu suveran pentru repulsiile lor.

Cunosc pe alţii care caută marea în pasul încet al caravanei şi care au nevoie de mare. Şi care, ajungând pe promontoriu şi dominând această întindere plină de linişte şi de greutate, ce ascunde ochilor lor munţii de alge şi de corali, respiră aerul sărat şi se minunează de un spectacol ce nu le foloseşte la nimic, căci nu poţi pune stăpânire pe mare. Dar şi-au spălat inimile de robia lucrurilor mărunte. (...) 

Atunci îşi iau provizii de nesfârşit şi aduc cu ei fericirea pe care au găsit-o acolo. Iar casa se schimbă doar pentru că, undeva, există câmpia la răsăritul soarelui şi marea. Căci fiecare lucru se deschide într-altul, mai vast. Totul devine drum sau fereastră înspre altceva decât el însuşi.” (Antoine de Saint Exupéry - Citadela)

© Maria

Poţi duce pe cineva pe munte, dar cum aduci serenitatea muntelui în sufletul său? Fără silinţă, atât ai de făcut, să dăruieşti iar de acum înainte această fericire e treaba fiecăruia. Arunci o sămânţă şi speri să încolţească întru bucurie, speranţă şi creştere.

Laudă râsului

„Râsul îl eliberează pe mocofan de frica de diavol, deoarece în praznicul nebunilor şi diavolul apare sărac şi nebun, deci putând să fie controlat. Dar această carte ar putea să-i înveţe pe oameni că eliberarea de frică înseamnă înţelepciune. (...) Faptul că râsul este propriu omului dovedeşte mărginirea nostră de păcătoşi. Dar câte minţi stricate, ca a ta, n-ar extrage din această carte silogismul cel mai mare, potrivit căruia râsul este scopul omului! Râsul îl îndepărtează pentru câteva clipe pe omul simplu de spaimă. Dar legea se impune prin spaimă, al cărui nume adevărat este frica de Dumnezeu. Şi de la această carte ar putea pleca scânteia luciferică, ceea ce ar aţâţa în lumea întreagă un nou incendiu: şi râsul s-ar arăta ca artă nouă, necunoscută chiar şi de Prometeu, pentru a înlătura teama. (...) Dar dacă cineva, într-o zi, fluturând cuvintele Filosofului şi vorbind deci ca un filosof, ar aduce arta râsului la puterea unei arme subtile, dacă retorica convingerii ar fi înlocuită cu retorica derâderii, dacă topica răbdătoarei şi salvatoarei construcţii a imaginilor reînvierii va fi înlocuită cu topica nerăbdătoarei distrugeri şi a răstălmăcirii tuturor imaginlor celor mai sfinte şi mai respectabile - oh, în ziua aceea şi tu şi toată înţelepciunea ta, Gugliemo, veţi fi răsturnaţi. 

(...)

Dar dacă într-o zi - şi nu printr-o excepţie plebeie, ci ca o asceză a savantului, încredinţată mărturiei de netăgăduit a Scripturii - arta derâderii ar deveni acceptabilă, şi s-ar arăta nobilă şi liberală, şi nu mecanică după cum era, dacă într-o zi cineva ar putea spune (şi ar fi ascultat): eu râd de Întrupare... Atunci nu vom avea arme pentru stăvilirea acestei blasfemii, pentru că ea ar chema împreună toate puterile întunecate ale materiei corporale (...). ”

(Umberto Eco - Numele trandafirului)

Să ne punem la îndoială seriozitatea:

Şir nesfârşit de miracole

La Dr. House vine o pacientă îngrozită că urmează să moară. Acest lucru i l-a prezis o pisică ce nu s-a înşelat niciodată: atunci când se culcă lângă un om bolnav, acesta moare, mai devereme sau mai târziu. Cum House nu crede în miracole, se apucă de cercetat fenomenul: printre altele, duce mâţa la reanimare, aceasta se culcă lângă un bolnav care, la scurt timp, moare. Şi totuşi, aceste lucruri care nu au nicio explicaţie nu ar trebui să se întâmple, ies din tiparul unei minţi aflate în slujba ştiinţei, raţiunii, logicii. La un moment dat pisica intră în biroul medicului şi se tolăneşte pe laptopul său deschis ceea ce-l face pe doctor să dezlege misterul: animalul căuta întotdeauna locurile calde, şi de aceea şi oameni cu febră sau muribunzii încălziţi cu pături electrice. 

Atunci când îşi anunţă pacienta că nu era vorba de nicio minune ori premoniţie, că pisica nu are niciun dar ea îl întreabă: „De ce animalul a intrat tocmai atunci în încăpere, tocmai când lucrai la calculator?¨

Aşa nu mai terminăm niciodată. Un adept al unui sens adânc, desigur ascuns, al lumii va găsi mereu argumente şi noi argumente pentru a-şi susţine părerea. Iar scepticul va găsi mereu contra-argumente care să i-o combată. 

Probabil poziţiile celor doi nici nu sunt atât de diferite. Un copil preşcolar are o anumită părere despre lume; ulterior învaţă ceva fizică şi îşi va explica realitatea prin legile lui Newton; află mai apoi, odată cu datele despre electromagnetism şi lumină despre Teoria relativităţii a lui Einstein care aduce ceva nou faţă de ceea ce ştia dar şi include mecanica newtoniană. Cunoaştem din ce în ce mai mult (într-un scenariu fericit de dezvoltare) însă fiecare nivel de cunoaştere nu ar trebui să îl contrazică pe cel anterior, ci să-l includă şi să-l depăşească. Pacienta lui House trebuie să ţină seama de logică, ştiinţă, raţiune pentru că astfel iese din lumea aceasta însă şi medicul ar trebui să recunoască că această paradigmă nu explică tot, că misterul rămâne, în ciuda tuturor explicaţiilor. 

Suntem diferiţi dar aparţinem aceleiaşi lumi - temei de conflict, temei de înţelegere. 

Împăcare cu lumea

Kazantzakis, nu doar el, desigur, dar el îmi vine acum în minte s-a străduit să găsească o cale de a concilia spiritul cu trupul, carnea cu spiritul. Mai curând provocarea este aceea de a împăca ceea ce este profund în tine cu ceea ce este superficial, de a fi unitar în tot ceea ce eşti. Să scoţi rădăcinile la lumină şi să te hrăneşti prin frunze. 

Carnea poate fi spiritualizată aşa cum spiritul poate fi pervertit, aşa că nu acestea sunt unităţile de măsură, limitele care se cer apropiate.

Eşti în profunzimile tale ceea ce eşti şi anevoie poţi deveni acolo, în adânc, altcineva. Nici nu-i de dorit asta. Schimbare înseamnă în aceşti termeni împrietenirea, înfrăţirea cu celălalt eu, cel cu care nu ai fost de acord niciodată pentru că ţi-a fost teamă de el. Iar un ascuns şi cel mai adesea neştiut conflict cu tine însuţi, o stare de nemulţumire şi de disconfort cu ceea ce eşti, poate fi o sursă a relelor din viaţă. Împăcare nu înseamnă resemnare; este zâmbet, nu rictus. Aşa cum zâmbeşte - în urma unei înţelegeri profunde - la sfârşitul filmului şi al vieţii Isak din Fragii sălbatici.

Sfat

Mi se pare de prost gust, voyeuristic, să povesteşti unor străini lucruri concrete şi personale din viaţa ta. În schimb, mi se pare ok să transmiţi trăiri şi învăţăminte chiar dacă spuse astfel riscă să nu-şi atingă ţinta. Dacă cineva trece pe aici, acum sau oricând, am să-i scriu ceva, ce îmi spun neîncetat, de câteva ore: 

Bucură-te de ceea ce ai! Oricât ar fi de puţin, este infinit şi nepreţuit! Este atât de valoros pentru că e vorba de minunea misterioasă care se cheamă „viaţă” dar şi pentru că toate acestea se pot termina, dintr-o clipă pe alta! Un nimeni sau un nimic (o confuzie, o întâmplare, un accident) pot întrerupe şirul acestei bucurii şi-i păcat ca doar atunci - presupunând că mai ai acest răgaz - să constaţi frumuseţea şi bucuria care ţi s-a pus la dispoziţie în fiecare clipă în care nu ai fost acolo, pentru că aveai lucruri mai bune, mai importante, de făcut.

Sănătate micro şi macro

Gândesc cele trei sisteme ale realităţii - psihologic, social, politic - în aceeaşi termeni. Cel mai adesea judecate din perspectiva criteriului funcţionalităţii: trebuie ca individul, societatea, autoritatea să funcţioneze pentru a exista şi eventual pentru a se dezvolta. Individul, la nivel fizic şi psihic are nevoie să fie sănătos, pentru a-şi satisface celelalte nevoi mai apoi, iar pentru aceasta trebuie să-şi pună la lucru sistemul imunitar. La acest palier, mai ales la cel fiziologic, lucrurile sunt clare şi nu e loc de nicio filosofie şi niciun constructivism: este bun ceea ce face bine organismului şi este rău ceea ce îi face rău. Mare parte din controlul imunitar nici măcar nu se află sub controlul nostru - organismul ştie el mai bine ce are de făcut. Atunci când gândim la lucrurile astea, lucrurile încep să se nuanţeze, să devină neclare şi discutabile. „Nu-mi face bine să beau, dar... etc.” Urcând în psihologic, liniile directoare sunt mult mai vagi: facem sau nu facem multe lucruri din motive pe care pur şi simplu nu le cunoaştem. Vedem puţin şi incomplet din ceea ce suntem şi nu ne ajunge o viaţă întreagă pentru a ne cunoaşte. Nu suntem mereu aceeaşi: evoluăm, ne transformăm, ne adaptăm, ne schimbăm ceea ce nu este foarte rău. Dar cum suntem noi de fapt? Şi tot astfel, din ce în ce mai complicat, binele şi răul sunt tot mai „relative” pe măsură ce vorbim de familie, de naţiune, de lume. 

Şi atunci? În momente de criză - şi mai mereu suntem în criză, dacă nu ca indivizi, ca şi „consumatori” ori ca membri ai unei comunităţi politice - începi să-ţi pui întrebări şi să apreciezi - dacă îl ai - să îţi formezi - dacă nu ai - sistemul imunitar care este, până la urmă unul moral, atâta timp cât etica s-ar ocupa cu binele şi răul, cu ceea ce trebuie făcut şi ceea ce nu trebuie făcut. La aceasta e bună cercetarea de sine şi de lume: să afli, prin propriile puteri, despre sine, despre lume şi despre legătura din cele două. Cum şi una şi cealaltă se schimbă, efortul odată început este fără de sfârşit, nu garantează nimic, dar în lipsa lui nu poate fi vorba de sănătate. Iar sănătatea mea, a ţării ori a lumii poate să nu fie mare lucru însă e ceva fără de care orice altceva nu poate fi gândit mai departe. 

Ezitant în faţa Porţii din Zid

„Ca specie şi ca indivizi, nu am putea nicidecum să ne descurcăm în lipsa raţionării sistematice. Dar dacă ar fi să rămânem echilibraţi, nu ne-am descurca nici în lipsa percepţiei directe, cât mai nesistematice cu putinţă, a lumilor interioare şi exterioare în care am fost născuţi. Realitatea dată este un infinit care depăşeşte orice înţelegere, însă admite să fie înţeles direct şi, într-un fel, deplin. Avem de-a face cu o transcendenţă ce aparţine unei ordini diferite de cea umană, care însă tot ni se poate înfăţişa ca imanenţă simţită, ca participare trăită. Să fii iluminat înseamnă să fii conştient, mereu, de realitatea totală în alteritatea ei imanentă - să fii conştient de ea, dar să rămâi pregătit să supravieţuieşti ca animal, să gândeşti şi să simţi ca fiinţă omenească, să recurgi, ori de câte ori se impune, la raţionarea sistematică. Scopul nostru e să descoperim că am fost mereu acolo unde a trebuit să fim. În mod nefericit, ne complicăm teribil această obligaţie. Pe parcurs, însă, există clemenţe gratuite sub formă de revelaţii fragmentare şi efemere.”

„Pentru Îngerii de ordin mai umil, cu mai bune perspective de longevitate, trebuie să existe o întoarcere la pai. Dar omul care se întoarce prin Poarta din Zid nu va fi niciodată acelaşi cu cel care a ieşit. Va fi mai înţelept, dar mai puţin încrezător, mai fericit, dar mai puţin mulţumit de sine, mai dispus să-şi mărturisească ignoranţa, cu umilinţă, şi mai bine pregătit să înţeleagă legătura* dintre cuvinte şi lucruri, dintre raţionarea sistematică şi Misterul insondabil pe care încearcă, pururi zadarnic, să-l priceapă.”

                                                                         (Aldous Huxley - Porţile percepţiei)

* mai curând lipsa de legătură, aş spune eu

Să existe ceva - o pastilă etc. - care să te treacă „dincolo”. Ca şi cum, în loc de a urca muntele, te duce în vârf elicopterul, telecabina sau măgarul. Important este vârful sau drumul până acolo? Să ne imaginăm o masificare a iluminării. Ajungem atunci în ridicola lume a lui Čapek din Fabrica de absolut. Absolut la fast-food care, prin asta, îşi pierde orice adâncime. Punctul de plecare şi cel final al lui Huxley în demersul său (Porţi în Zidul care ne desparte de „dincolo”, cel adevărat, de Lucrul-în-Sine) nu sunt doar acceptabile, dezirabile ci etern umane. Mijloacele - aici, mescalina - vreau să cred că sunt doar o metaforă. Bănuiesc şi că pastila de absolut din Porţile percepţiei va deveni ulterior instrumentul dezumanizării - soma - din Minunata lume nouă. (De fapt a fost invers de cum bănuiam: Minunata lume nouă a fost publicată în 1932 iar Porţile percepţiei spre sfârşitul vieţii, în 1954, cu continuarea sa Rai şi Iad în 1956.)
Este absolut inexplicabil cum Huxley nu vede pericolul accesului facil la Absolut prin metode chimice, tocmai el care a exprimat limpede pericolul otrăvirii minţii la nivel de mase:

„Va exista poate, pentru generația următoare, o metodă farmaceutică de a-i determina pe oameni să-și iubească respectivele servituți și de a produce dictaturi fără lacrimi, ca să spunem așa, o metodă de a produce un fel de lagăr de concentrare pentru societăți întregi, astfel încât oamenii, deși le vor fi luate libertățile, chiar îi va bucura această stare de fapt.” 

 Iar atunci, dacă vezi pericolul unui lagăr de concentrare, cum să nu intuieşti ameninţarea carcerei? Cum poate un autor umanist care a militat pentru autonomia individului să găsească o astfel de soluţie existenţială?

In apărarea fiinţei

În termeni de psihopatologie, am o percepţie mai curând schizofrenică asupra lumii: o reprezentare a ei ar fi o cetate înconjurată de ziduri. Ideea de „apărare” în faţa diverselor „agresiuni” apare frecvent în ceea ce gândesc. Cu toate că de cele mai multe ori lucrurile stau altfel - nimeni nu intenţionează să-mi ia nimic şi de cele mai multe ori am mai multe de primit decât de dat - în momente de criză, de agresiune reală, se aud trâmbiţe de război iar armatele se dezmorţesc urcând pe metereze. 

Orice trebuie apărat şi nimic nu se întâmplă de la sine, poate doar lucrurile rele. Pasiunea, iubirea, cunoaşterea, sănătatea, echilibrul, fericirea, liniştea/neliniştea, oamenii dragi, amintirile, visurile, speranţele, sinele, alteritatea, drumurile spre, drumurile dinspre, relaţiile, durerile şi suferinţele, bucuriile, zâmbetele şi râsetele proprii şi ale celorlalţi, toate şi fiecare trebuie inventate, măcar descoperite, şi mai apoi apărate. Altfel sunt supuse distrugerii şi perisabilităţii. Uitării, cum spunea Hesse: uiţi suferinţele aşa cum uiţi şi bucuriile şi nici nu mai ştii pentru ce ai suferit. Şi-i păcat - orice uitare e pierdere de fiinţă. 

Dar să nu uit. 

Democraţia trebuie apărată atâta timp cât multe din înşiruirea de mai sus depind de o anumită libertate politică.

Ce fel de vremuri trăim?

Incepe revolutia borfasilor. Ziua asaltului - Opinii - HotNews.ro

Kitsch

„Kitschul exclude din câmpul său vizual tot ce-i esenţial inacceptabil în existenţa umană.

„Visul Terezei dezvăluia adevărata funcţiune a kitschului: kitschul este un paravan în spatele căruia se ascunde moartea.

(Kundera - Insuportabila uşurătate...)

Kitsch-ul este ceea ce rămâne după ce am băgat sub preş ceea ce nu dorim să se vadă din existenţă. În principal moartea şi poate doar ea, până la urmă. Tot ceea ce evităm, ce deranjează sau îngrozeşte are legătură cu frica de moarte, care se află la capătul firului. Rânjetul sulemenit al babei care se vede mereu tânără, fericirea îmbuibată care nu vrea să ştie decât de ea însăşi, tot felul de „adevăruri incontestabile”, ideologii fanatice (chiar Kundera porneşte în analiza sa de la kitsch-ul comunismului), toate intră în această categorie. Până la urmă, ceea ce este încremenit, nu răspunde, nu discută, nu negociază. Aici stă urâtul blând al kitsch-ului care nu loveşte violent ci îşi aneantizează interlocutorul prin lipsa de reacţie.

„Izvorul kitschului este, fără doar şi poate, acordul cu fiinţa.

Dar cine sau ce se află la temelia fiinţei? Dumnezeu? Omul? Lupta? Dragostea? Bărbatul? Femeia?

În privinţa asta părerile sunt diferite, drept care există şi diferite soiuri de kitsch-uri: kitschul catolic, protestant, iudaic, comunist, fascist, democratic, feminist, european, american, naţional şi internaţional.

(...) mişcările politice nu se întemeiază pe nişte atitudini raţionale, ci pe nişte reprezentări, imagini, cuvinte, arhitecturi, care, la un loc, alcătuiesc cutare sau cutare kitsch politic.”

Intră în această sferă a esteticii tot ceea ce se termină cu „-centrism”: atunci când ai găsit imuabilul centru al lumii şi, prin aceasta, ai trimis tot restul la periferie, ai alunecat în kitsch, care este o specia a esteticului, nu a cunoaşterii ori moralei. Lumea devine urâtă astfel, agăţată într-un singur cui, oricum s-ar numi el.

Atunci când se află în afara noastră, este destul de uşor de recunoscut. Dar atunci cum facem cu kitsch-ul din noi înşine? Cunoscând din plin răul, urâtul, murdarul şi, atunci când e natural, să-l acceptăm aşa cum acceptăm şi opusele lor. Dar, oricât ne-am strădui, tot în kitch ajungem pentru că, spune Kundera, acesta e staţia de legătură între fiinţă (întreg) şi uitare (nefiinţă). Ceea ce nu este totuna cu a spune că nu are rost să te împotriveşti acestui fel de urât, blând dar atât de imperialist în manifestările sale. 

Kundera

Aş putea socoti asta şi altfel: Frantz socotea ireală viaţa sa între cărţi. Aspira la viaţa reală, la contactul cu alte fiinţe omeneşti care să înainteze cot la cot cu el, tânjea după strigătele lor entuziaste. Nu-şi dădea seama că ceea ce considera el a fi ireal (munca lui în izolarea bibliotecilor) era viaţa sa reală, în timp ce coloanele de demonstranţi, care pentru el însemnau realitatea, nu erau altceva decât un spectacol, un dans, o serbare, cu alte cuvinte: un vis.

 Atâta timp cât oamenii sunt, mai mult sau mai puţin, tineri şi partitura muzicală a vieţii lor se află abia la primele măsuri, aceştia pot să o scrie împreună şi să-i schimbe motivele, dar, atunci când se întâlnesc la o vârstă mai coaptă, partitura lor muzicală e, mai mult sau mai puţin, terminată, şi fiecare cuvânt, fiecare obiect semnifică altceva în compoziţia fiecăruia în parte.

Schiţă, mâzgăleală, tablou

„Omul nu poate şti niciodată ce trebuie să vrea, întrucât nu are decât o singură viaţă şi n-are cum s-o compare cu nişte vieţi anterioare, nici s-o corecteze în nişte vieţi ulterioare. (...)

Nu exista nicio posibilitate de a afla care hotărâre era mai bună, întrucât nu exista niciun termen de comparaţie. Omul trăieşte totul pe loc, pentru întâia oară şi fără niciun fel de pregătire, ca un actor care ar intra în scenă şi ar juca, fără să fi repetat vreodată. Dar ce valoare poate avea viaţa, dacă prima repetiţie a vieţii e însăşi viaţa? De aceea viaţa se aseamănă întotdeauna cu o schiţă. Dar nici «schiţă» nu e cuvântul potrivit, căci schiţa e întotdeauna conceptul formal al unui lucru, pregătirea unui tablou, în timp ce schiţa vieţii noastre e o schiţă a nimicului, un concept fără tablou. 

(...) Dacă nu poţi trăi decât o singură viaţă, e ca şi când n-ai trăi deloc.” 

(Milan Kundera - Insuportabila usurătate a fiinţei)

Dar ce-ar fi să trăieşti secvenţial, nu continuu şi monolitic („pe loc”)? Aşa încât orice să fie cadru pentru ce urmează, care devine cadru pentru ce urmează, care devine cadru pentru ce urmează. Din afară nu are sens şi  întreţeserea de schiţe e o mâzgăleală. Dar aceea - văzută din interiorul tabloului - e opera, capodopera, vieţii autorului. 

Mai apoi, Kundera, cu ajutorul unei metafore, imaginează că am putea trăi succesiv mai multe vieţi, în fiecare având posibilitatea să ni le amintim pe cele anterioare (mitul eternei reîntoarceri al lui Nietzsche). Cei care cred că aceste experienţe ajută la ceva, se numesc optimişti. Ceilalţi, pesimişti.

PS: Îmi imaginez un altfel de Facebook în care am dat accept - sau ele mi-au dat mie - la două virtualităţi, devenind astfel prieteni: Kierkegaard şi Kundera.