Urare

Nu ţin la sărbători, le cred nişte convenţii de ei inventate dar nu mă pot abţine să nu fac bilanţuri. Şi mă gândesc că anul acesta a început înţelegând o vorbă: „Tu speri că vei fi fericit îndată ce vei căpăta ceea ce doreşti. Te înşeli. Cum vei căpăta lucrul dorit aceleaşi griji, aceleaşi supărări, aceleaşi necazuri, aceleaşi temeri, aceleaşi dorinţe te aşteaptă din nou. Pentru că fericirea nu stă în împlinirea dorinţelor, ci în renunţarea la dânsele, adică în libertate.” Aşa a trecut acest an, sub semnul cuvintelor lui Epictet, iar acum parcă se aude o cascadă în aval care îşi caută propria vorbă. Vă doresc să aveţi parte de cascade, pe cât posibil din cele care urcă spre vârful muntelui.

Asumare: ca şi când

Trenul nu are nicio vină, nu are niciun merit

«...însă faptul de a avea o modestă, uneori inexistentă constribuţie la construcţia propriei vieţi nu anulează responsabilitatea pe care o avem. Dacă anulăm asta şi dăm vina pe frunze, astre, şireturi, ceilalţi, soarta însăşi, chiar că nu mai rămâne nimic. Nu mai contează pentru ce am spus un cuvânt care ne-a schimbat viaţa, contează că l-am spus şi suntem obligaţi să ni-l asumăm. Vrem nu vrem, cu regrete sau cu bucurie. E un cuvânt „greu” ăsta: „asumare”. Este „ca şi când” - ca şi când am fi liberi, ca şi când am fi responsabili, ca şi când am şti despre ce e vorba în lume. Nu găsim nici un înţeles în lume şi dăm cu banul, atunci trebuie să ne asumăm lipsa de înţeles şi datul cu banu şi să acţionăm în consecinţă; avem iubirea ca Stea Polară, atunci ne-o asumăm şi dormim pe bancă până apare omul acela, pentru că aşa trebuie făcut. Lucrurile ultime, de la care pornesc toate, nu sunt, dar sunt ca şi cum ar fi. Şi trebuie să ni le asumăm, să le adoptăm ca şi când ar fi copiii noştri chiar dacă sunt ai altora: credinţe, religii, societate etc..

Iar blestemul alegerii e cel mai bun lucru pe care-l avem, până la urmă. Ce ne-am face fără el, cum am merge mai departe? Ce rost ar mai avea să ţinem ochii deschişi?»

Anti zâmbet

Pe vremea când purtam un război personal împotriva gândirii pozitive, doamna respectivă era eroul meu. Vorba cuiva, oare ce o fi aşa de greu să cântărim doar cu realism? Nici negativ, nici pozitiv. Să vedem lucrurile aşa cum sunt. Oare pentru că lucrurile nu sunt în niciun fel? Până la realism, probabil, un început ar fi să renunţăm şi la zâmbet şi la încruntare. Să rămânem vigilenţi şi serioşi. Vigilenţi, serioşi şi cu simţul umorului.

Dintr-o lume într-alta

„Raskolnikov nu ştia că viaţa nouă nu se capătă de pomană, că trebuie răscumpărată cu preţ mare, plătită cu îndelung eroism.
De aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci. Aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri - cea scrisă aici s-a sfârşit.”

(F.M. Dostoievski - Crimă şi pedeapsă)

Sunt oameni - cum este Dostoievski - care ştiu totul. Şi atunci, te poţi întreba, la ce bun să mai cauţi când tot ce trăieşti a mai fost trăit, spus şi scris şi încă în cuvinte de capodoperă aşa cum nu sunt vieţile obişnuite. Sunt acestea adevăruri de neînţeles până nu le-ai trăit aşa că trebuie să descoperi mai întâi capodoperele acestea în tine şi abia mai apoi le (re)găseşti turnate în slove.

Efemer

O melodie, pentru mine, aproape hipnotică. Imaginile au şi ele înţelesul lor.

Morala frumosului

Nu prea înţeleg cum e treaba asta cu morala. Nu ştiu de unde vine binele şi răul; prin formaţie, presupun acestea decurg din societate. Ea, ei (ceilalţi), dictează regulile şi eu trebuie să le iau de bune pentru că toată lumea le acceptă (măcar afirmă că le acceptă, dar asta e de acum altă parte a aceleiaşi discuţii). Pot constata că actuala ordine a lucrurilor este cea mai bună pentru fiecare dar asta nu mă linişteşte. Constat că sunt îmbrăcat după gustul altora iar casa îmi este mobilată de nişte străini şi atunci mă simt inconfortabil.

Cu totul altfel stau lucrurile cu ceea ce ţine de estetic. Înainte de a judeca, de a cântări dacă ceva e într-un fel sau altul, îl simţi dacă e frumos sau urât. O atracţie ori o respingere. Şi această intuiţie estetică poate fi aplicată şi la relaţia cu ceilalţi. „Le stă bine împreună” se spune despre doi oameni care „se potrivesc” şi care sunt admiraţi pentru asta. Şi de cele mai multe ori această analiză nu dă greş chiar dacă altceva nu se mai ştie despre ei. Cu morala şi dreptatea lucrurile stau cu totul altfel, mult mai complicat şi niciodată definitiv.

Şi atunci mă gândesc la o morală construită în jurul esteticului. Probabil la asta s-au gândit doi mari scriitori ruşi. O vorbă a lui Cehov care ni se potriveşte de multe ori spune: „Urât mai trăiţi, domnilor!”. Urât, nu imoral ori nedrept. Doar atât. Urât. Şi asta nu-i bine.

Iar Dostoievski o spune la modul absolut: „Frumuseţea (frumosul) va salva lumea”. Nici măcar Dumnezeu, nici măcar omul (oricum el nu are nicio şansă).

Aşa că, până una alta, trăiţi frumos, domnilor!

Despre alegere

Mi-am amintit de una din puţinele scene pe care le-am înţeles din Mr. Nobody. Că oricum ai alege, iese prost. Şi atunci e mai bine să nu alegi. E aceasta o povaţă înţeleaptă ca şi cea dintr-un dialog sceptic: „Ori că trăieşti ori că te omori, e totuna”, „Şi atunci, de ce nu te omori?”, „Pentru că e totuna!”. Cel puţin raţional, de multe ori, în faţa marilor opţiuni avem un număr egal de argumente pro, cu cele contra. Dacă sunt de acord cu concluzia asta, ea e numai parţială pentru că în viaţa reală va fi urmată de alta: Dacă nu alegi, va alege altcineva pentru tine. Persoane, fapte, lucruri, evenimente. Ca şi când ai fi într-o barcă pe care renunţi s-o mai pilotezi pentru că nu îţi convine nicio destinaţie potenţială dar valurile, vânturile, tot te vor duce undeva, foarte probabil pe un recif pe care vei eşua. Aşa că, până la urmă, e mai bine să alegi şi atunci când nu ştii ce să alegi. Mai ales atunci. Luată astfel, alegerea nu mai este o povară, rămâne într-adevăr o datorie dar e o datorie faţă de tine, un angajament, o decizie pentru care răspunzi. Chiar dacă, oricum ai alege, tot prost iese.

Epitaful meu

În puţinele mele lecturi de psihoterapie - evocate deja pe aici - am întâlnit un exerciţiu propus pacienţilor: acela de a-şi compune propriul epitaf. De a se defini succint şi de a-şi defini propria viaţă, cu alte cuvinte. Nu am reuşit să mă sustrag convingător acestui exerciţiu aşa că am ajuns la următorul epitaf provizoriu:

„Cu dorinţa de a nu înmulţi răul din lume, a încercat să înţeleagă lucrurile de la sine înţelese.” 

Deocamdată, mi se pare că sună mulţumitor. Lipseşte însă ceva: o variantă extinsă a inscripţiei de pe piatra de mormânt va trebui să spună şi de dragostea de care am fost înconjurat. Până la urma urmei, probabil, va rămâne doar aceasta, doar ea va conta. Cum spuneam, formulez concluzii parţiale, intermediare, ale vieţii.

Lecţia de zbor

„Ascultă, e în viaţa fiecărui om o clipă, uneori o singură clipă când firul vieţii trebuie răsucit cu duşmănie.” (Camil Petrescu - Suflete tari)

Cruzime faţă de tine însuţi. Atunci când doare cumplit dar trebuie să o faci doar pentru că aşa trebuie. Când sari şi nu şti, în acel moment, dacă va urma zborul sau prăbuşirea dar de unde, orice ar fi, nu mai există drum de întoarcere.

Din Apuseni

DUMITRU FARCAS - Suita din Tara Motilor

Pentru că nu pot ajunge pe la nişte morminte din Munţii Apuseni, din care unul se închide acum, pentru a aşeza câte o floare şi a aprinde câte o lumânare.
Dumnezeu să-i odihnească pentru că tare neosteniţi au fost pe lumea asta!

Hărţi

„Continuu, cu un elan exagerat, înfruntă cu visul ei această realitate diferită şi îl izbeşte de formele rigide cărora le împrumutase alte contururi, asemenea vreunui călător tragic care, având o hartă falsă, ar întâlni, în noapte, numai prăpăstii acolo unde s-ar fi aşteptat să găsească o cale netedă şi rezistentă.” 

(Jules de Gaultier - Bovarismul)

„Aceasta este harta pe care dorim s-o alcătuim în mintea noastră: o călăuză de nădejde ce ne permite să-i ocolim pe cei care nu merită timpul şi încrederea noastră şi să-i includem pe cei care merită. Printre cele mai bune indicii că harta noastră întotdeauna empirică este greşită se numără tristeţea, mânia, senzaţia de a fi trădat, surprinderea şi dezorientarea. Atunci când acestea ajung la suprafaţă trebuie să ne gândim la instrumentul nostru mental de navigaţie şi la felul în care trebuie să-l corectăm (...).”

(Gordon Livingston - Prea devreme bătrân, prea târziu înţelept)  

„Teritoriul nu mai precede harta, nici nu-i mai supravieţuieşte. De aici înainte, este harta cea care precede teritoriul, este harta cea care generează teritoriul.” 

(Jean Baudrillard - Simulacre şi simulări)

Aşdar, dacă ne izbim noaptea ori în furtună de un perete de stâncă acolo unde trebuia să fie potecă, nu stânca este de vină.Dar nici stâncile nu sunt mereu stânci, ci doar credem că sunt astfel pentru că harta noastră le-a definit, după criterii subiective şi mai mereu vagi, ca fiind obstacole de netrecut.

Am leac pentru suferinţa ta

Oare preţul remediului nu era mai greu decât boala?

Mi-a plăcut tare mult un capitol din Soluţia Schopenhauer a lui Irvin D. Yalom peste care nu vreau să trec. 

Este vorba despre un membru al grupului de terapie - Pam - care îşi caută remediul unei obsesii după doi bărbaţi din viaţa ei într-un grup de meditaţie din India. Interesantă poziţia terapeutului - Julius - care recunoaşte că în tinereţe un asemenea gest din partea unui pacient l-ar fi ofensat şi ar fi fost interpretat ca o desconsiderare a metodelor sale. Acum a ajuns la concluzia că pacientul este dator să caute orice metodă ori tehnică care îi face bine. 

Pam ajunge în India şi sub îndrumarea unui guru vestit învaţă respectiva tehnică de meditaţe, nu fără probleme legate mai ales de integrarea în noul grup şi de atmosfera exotică. Dar mereu mai era ceva, ceva care în permanenţă o făcea să nu aibă linişte, în ciuda efectelor benefice evidente ale practicii respective. Şi, într-o noaptă se trezeşte cu o frază de a lui Nietzsche în minte: „Trebuie să ai în sinea ta  haosul, pentru a putea da naştere unei stele care dansează.” 

„Evident. Acum înţelegea sursa ambivalenţei ei faţă de Vipassana (tehnica de meditaţie). Goenka (guru) se ţinuse de cuvânt. Le oferise exact ceea ce promisese: calm, linişte şi, cum spunea el adesea, contraechilibru. Dar cu ce preţ? Dacă Shakespeare ar fi făcut Vipassana, s-ar mai fi născut oare Lear sau Hamlet? Ar mai fi fost oare scrisă oricare dintre capodoperele culturii occidentale?” Este evident că aceasta nu înseamnă, corelativ că nepracticanţii de Vipassana ar deveni, prin aceasta genii. Dar marile nume ale civilizaţiei europene din care Yalom îi aminteşte pe Kafka, Dostoievski, Virginia Woolf, Hardy, Camus, Platon, Poe sunt părinţii noştri spirituali şi dacă gândim în modul în care gândim, lor le-o datorăm. 

Pam îşi continuă raţionamentul şi ajunge şi la efectul acestei anestezieri şi asupra oamenilor obişnuiţi. „Oare Buddha înţelesese bine? Oare preţul remediului nu era mai greu decât boala? (...) Oriunde privea, Pam vedea doar renunţare, sacrificiu, limitare şi resemnare. Unde dispăruse viaţa? Bucuria, expansiunea, pasiunea, carpe diem?”

Sunt de acord că bună parte din cultura europeană, cea profundă şi poate singura care contează a fost creată din geniile care au avut curaj să se uite cu îndrăzneală spre neant şi haos. Există şi în filosofia greacă, parte din ea, oroarea de suferinţă şi căutarea remediului şi a căilor de evitare a ei. Au inventat şi filosofii occidentali leacuri pentru această maladie conexistenţială însă medicamentele lor au fost de cele mai multe ori fără efect. Dar asta ne-a făcut să înaintăm, să progresăm. Poate nu întotdeauna progresul rimează cu binele dar, cu siguranţă, resemnarea nu rimează absolut niciodată cu nimic. Putem, uşor, să ne oprim din mers şi să contemplăm doar frumosul, prefăcându-ne că urâtul şi răul nu sunt ale noastre şi nu aparţin acestei lumi. Dar marea provocare este de a înfrunta tenebrele şi de a le integra vieţii care doar prin asta are şanse de a deveni completă sau măcar nemutilată.    

Context în loc de destin

O poveste spusă într-un film: Un om sărac dintr-un sat avea un cal cu care-şi făcea toată treaba. Într-o zi calul fuge şi toată lume îl compătimeşte pe stăpân: „ce rău trebuie să-ţi fie!”„Poate că da, poate că nu”, spune el. Armăsarul se întoarce după el cu 10 iepe „Ce bine trebuie să-ţi fie!”„Poate că da, poate că nu”. Fiul lui se urcă pe un cal care-l trânteşte la pământ iar copilul paralizează „Ce rău trebuie să-ţi fie!” „Poate că da, poate că nu”. Vine războiul şi toţi băieţii sunt mobilizaţi cu excepţia celui cu spinarea frântă. „Ce bine trebuie să-ţi fie!”„Poate că da, poate că nu”. Binele şi răul sunt - adesea, mereu? - contextuale, o concluzie care-şi are originea în relativismul axiologic post-modern. Aşa cum este şi în această poveste, publicul, comunitatea, societatea sunt autorităţile care dictează ce este bine şi ce este rău, acestea neexistând în sine, în absolut. Sunt nişte constructe şi nu Idei ori certitudini revelate.

Şi încă ceva: În oricare din aceste momente „publicul” poate trage o concluzie în privinţa vieţii protagonistului: „Ce destin fericit/nefericit are!”. Şi, în fapt, nu este vorba de niciun destin ci doar de o înşiruire de întâmplări valorizate, desigur, contextual de, desigur, ceilalţi.

Ray of light

„Uneori destinul ne împinge în situaţii în care lucrul cuvenit e o greşeală.”

Rostul poveştilor (2)

De ce m-ai lăsat Făt-Frumos? Ştii cât se ceartă oamenii pe chestia asta cu binele?
Un imn. Posibil al terapeuţilor şi consilierilor adepţi ai orientării creionate mai jos:

„Terapeuţii de familie au considerat această metaforă narativă extrem de folositoare. Pe măsură ce ei au început să pună întrebări clienţilor despre poveştile lor, terapeuţii au trebuit să recunoscă cât de mult au afectat poveştile percepţiile clienţilor şi interpretările acestor percepţii. Poveştile de viaţă funcţionează ca filtre care cern experienţele care nu se potrivesc cu liniile planului sau, dacă ele nu pot fi cernute, distorsionează evenimentele până când ele se potrivesc cumva. (...)

Atunci când poveştile pe care oamenii şi le spun lor înşişi îi conduc să-şi interpreteze experienţa în moduri nefericite, ei tind să se scufunde în mlaştina problemelor. Asemenea probleme pot persista atâta timp cât aceste poveşti nefolositoare rămân fixate, întunecând versiunile mai optimiste ale evenimentelor. (...)

Asemenea poveşti închise şi rigide fac oamenii vulnerabili de a fi preluaţi de stările emoţionale distructive pe care terapeuţii narativi le descriu ca nişte invadatori externi. (...)”

(Nichols, Michael P. - Terapia de familie. Concepte şi metode)

Şi-am încălecat pe-o şa...

„A izbăvi un om înseamnă a salva lumea întreagă”

Recunosc, nu l-am citit pe Schopenhauer. Ca absolvent de Filosofie această mărturisire e destul de jenantă. Există însă altceva, şi mai jenant decât atât: sunt un adept al filosofiei sale, aşadar fără să-l fi citit, doar „învăţat” sau cunoscut la a doua mână. Dar simpatia pentru filosof este unul din motivele pentru care titlul cărţii, Soluţia Schopenhauer, mi-a atras atenţia. Mai apoi a fost şi autorul, Irvin D. Yalom pomenit, şi chiar dat ca bibliografie, la cursul „Grupul în practica asistenţei sociale”. Yalom este psihoterapeut, autor şi al unui Tratat de psihoterapie de grup din care perspectivă a scris şi Soluţia. Este vorba în roman despre un psihanalist, diagnosticat cu cancer la 65 de ani, căruia medicii îi mai dau un an de „viaţă bună”, normală. Cuprins adeseori de panică, bărbatul încearcă să afle în acele zile teribile direcţia în care o va lua în puţinul timp care i-a rămas la dispoziţie astfel încât să aibă o întâlnire cât mai onorabilă cu sfârşitul. După explorarea mai multor posibile căi, ajunge la concluzia că viaţa sa, aşa cum a fost, a fost una bună şi drept urmare va face până la moarte ce a făcut şi până atunci: se va ocupa de grupul său de terapie, compus din şase membri. 
În plus, apare ideea de a verifica dacă ceea ce în trecutul său de psihoterapeut a fost eşec la un moment dat a rămas astfel şi peste ani; adică dacă în trecut intervenţia sa imediată nu a avut efect poate acesta s-a înregistrat cu întârziere,  după ce pacientul îşi va fi părăsit medicul. Iar cel mai răsunător eşec al său este personificat de un anume Philip Slate pentru care nu a reuşit să facă nimic în a-l vindeca de un comportament patologic. Fostul pacient afirmă acum că este pe deplin tămăduit în urma aplicării în viaţă a filosofiei lui Arthur Schopenhauer; el este atât de încântat de metoda sa încât doreşte să devină „consilier filosofic” pentru a-i ajuta şi pe alţii însă nu din dragoste pentru ei ci pentru a-şi câştiga existenţa din ceva la care a ajuns să se priceapă foarte bine. Pentru a deveni terapeut, are nevoie însă de 200 de ore de supervizare din partea cuiva cu experienţă şi cere acest lucru tocmai lui Julius, fostul său consilier. Acesta ezită îndelung pentru că Philip este, în esenţa cea mai profundă, un mizantrop, un om care urăşte oamenii şi care nu doreşte să aibă nimic de a face cu ei şi atunci, cum ar putea el să-i ajute? Terapeutul cu patalama îi pune condiţia celui aspirant să facă parte din grupul său de terapie iar Philip acceptă. 
Cea mai mare parte din carte este alcătuită din descrierea în amănunt a întâlnirilor de grup, dezvăluind drame, traume, crize dar şi colaborare, solidaritate, sprijin şi înţelegere. Yalom descrie fidel dinamica şi evoluţia grupului, transformările prin care trece fiecare participant, inclusiv terapeutul, efectul pe care îl au asupra fiecăruia dezvăluirile, înţelesurile, relaţiile în care se află prins. Este descrisă aici o luptă a oamenilor cu obstacolele din afara lor şi mai ales din ei înşişi, o luptă titanică din care unii ies, rar şi pentru puţin timp, învingători. Mai este vorba şi de faptul că nu există soluţii şi reţete pre-stabilite, că acestea le găseşte fiecare şi împreună cu ceilalţi pentru el însuşi; că există greşeală, încercare, eşec, nesiguranţă dar acestea fac parte nu doar din tragismul inerent al existenţei dar şi din frumuseţea eroică a acesteia. Paralel cu istoria de un an a grupului, autorul prezintă pe larg viaţa şi concepţia lui Schopenhauer iar fiecare capitol este prefaţat de un citat din filosof.
Una din concluziile cărţii poate fi aceea că se poate trăi – şi chiar foarte bine! – în afara oamenilor însă prin asta pierzi lucrurile care merită cu adevărat să ţi se întâmple într-o viaţă. Şi chiar dacă trăieşti înţelept nu înseamnă că prin asta trăieşti şi mai adevărat. Este o carte omenească, despre lucruri omeneşti (iertare, vină, greşeală), despre oameni care luptă şi nu întotdeauna izbândesc, care încearcă să înţeleagă şi să se înţeleagă, să fie sinceri cu ei înşişi chiar dacă aceasta doare, să fie lume şi în lume, să se salveze de aici, de unde nimeni nu are, pe termen lung, nicio salvare.

O carte de citit şi, pentru mine, de recitit.

Adevărata singurătate

„- (...) Am renunţat, de mulţi ani, să fiu dependent de opinia celorlalţi. Cred cu tărie că cei mai fericiţi oameni sunt cei care caută în primul rând solitudinea. (...)

- Să fii atât de mulţumit, să ai nevoie de atât de puţin din partea celorlalţi, să nu tânjeşti niciodată după compania celorlalţi - presupune destul de multă singurătate, Philip.

- Dimpotrivă, spuse Philip. În trecut, atunci când tânjeam după compania celorlalţi şi le ceream ceva ce ei nu voiau şi chiar nu puteau să-mi dea, atunci am cunoscut singurătatea. Am cunoscut-o foarte bine. Să nu ai nevoie de nimeni înseamnă să nu fii niciodată singur. Nu caut altceva decât binecuvântata izolare.”

(Irvin D. Yalom - Soluţia Schopenhauer)

Singurătatea nu depinde de aglomeraţia înregistrată în jurul tău şi nici măcar de distanţa dintre tine şi celălalt. Singurătatea este fiorul de gheaţă care însoţeşte „tânjirea” pentru ceva/cineva inexistent. 

Teamă de lumină. Care lumină?

DOAMNA ALVING: Eu însă cred, pastore, că toţi suntem nişte strigoi. În noi nu e numai ceea ce am moştenit de la părinţi. Ne bântuie tot felul de idei, de credinţe moarte, de mai ştiu eu ce. Ele nu trăiesc în noi, zac numai şi nu putem scăpa de ele. Dacă iau un ziar să-l citesc, mi se pare că strigoii se strecoară printre rânduri. Pretutin­deni sunt strigoi. Mulţi, câtă frunză şi iarbă. De aceea ne este grozav de teamă de lumină, tuturora.

MANDERS: Frumos mai e rezultatul lecturilor dum­neavoastră! Frumoase roade au dat, într-adevăr ! Vai! Cărţile acelea odioase, revoltătoare, liber-cugetătoare!

DOAMNA ALVING: Te înşeli, dragă pastore. Doar dumneata eşti omul care m-a stimulat să cuget; şi pentru lucrul acesta îţi sînt recunoscătoare.

MANDERS: Eu ?

DOAMNA ALVING: Da, da. Dumneata m-ai silit să cunosc ceea ce spuneai că e de datoria mea, atunci când lăudai şi proslăveai că e drept şi cuminte ceea ce pe mine mă revolta şi mi se părea abominabil. Atunci am început şi eu să cercetez temeinic învăţătura sfinţiei-tale. Voiam să leg totul cu un singur nod. Însă cînd s-a desfăcut nodul, s-a desfăcut şi urzeala întreagă. Şi atunci am băgat de seamă că era o urzeală falsă.

(Henrik Ibsen - Strigoii)

894 - Strigoii - de - H. Ibsen - interpreteaza : Emil Botta . Stela Popescu . Irina Rachiteanu Sirianu . Vasile Gheorghiu . Forry Eterle . Boris Ciornei - (82:12min ) -inreg. din 1964 -
Asculta mai multe audio diverse

Îmi place Ibsen din mai multe motive chiar dacă la finalul pieselor sale acul busolei personale îmi rămâne inert, fără ţintă. Rămân cu urzeala, oricare ar fi ea, desfăcută. Unul dintre motive este acela că la el nimic nu este de la sine înţeles, previzibil. Ca în citatul de mai sus care exprimă poziţia raţionalistă, iluministă, a unei femei care s-a ridicat deasupra prejudecăţilor. „Dar ar fi prea simplu să fie aşa!” Lumea nu este nici raţională, nici iraţională, nici ordine şi nici haos, nici simplă şi nici complexă. Acestea sunt doar nişte măsuri omeneşti care nu au nimic (sau aproape nimic) de-a face cu realitatea aşa cum e. Şi Ibsen ştie să o spună.

Audiţie plăcută!

Triburi, insule

Lui Ştefan - definirea termenilor nu este întotdeauna de ajuns; cuvântul este adeseori insuficient. Asta nu înseamnă, cum spuneam, că sunt adeptul telepatiei. Merită să încercăm să ne înţelegem prin mijloace „convenţionale”.

Rezonabila Doamnă Bovary

„Totuşi, între o imagine, aşa cum se formează ea într-un prim creier, cu ocazia unei percepţii, şi imaginea evocată prin intermediul cuvântului într-un alt creier există un decalaj care măsoară diferenţa mai mare sau mai mică între două sensibilităţi. Ar trebui să ne imaginăm două sensibilităţi identice pentru ca acelaşi cuvânt să trezească aceeaşi imagine, şi abia dacă două momente succesive ale sensibilităţii aceluiaşi om ar ajunge să realizeze această identitate. Cuvântul nu transmite deci decât imagini rezumate şi incomplete, imagini ale unei naturi particulare, cărora trebuie să le dăm un nume distinct: noţiuni.

Atâta vreme cât se adresează cunoaşterii, noţiunea are o valoare cvasiuniversală dar, odată ce intenţionează să reconstituie într-un creier străin imaginea precisă ce s-a format într-un altul, ea nu reuşeşte decât dacă este secondată de întâlnirea unor sensibilităţi şi aptitudini, dacă nu identice, măcar apropiate şi înrudite. Eu ştiu că sălbaticii recunosc după anumite semne drumul animalelor, iată o noţiune: dar, dacă vreun explorator ar prezenta în faţa mea vreun fapt de acest gen, imaginea-noţiune pe care el mi-o va transmite cu ajutorul cuvintelor povestirii va fi departe de a trezi în mine o imagine la fel de precisă şi de bogată ca aceea pe care ar trezi-o în inteligenţa unui sălbatic.” 

(Jules de Gaultier - Bovarismul)

Oglinzi şi oglindiri

Este un loc aproape comun că nu ne putem cunoaşte decât prin ceilalţi. Ceilalţi care devin astfel o oglindă a noastră. Ce se întâmplă atunci însă când chipul pe care-l arată oglinda este hidos? Când, printr-o întâmplare, observi deodată cum te văd alţii iar imaginea lor de acolo nu are nimic de a face cu ceea ce ai fi vrut tu să oferi. Atâta timp cât te nemulţumeşte imaginea, ce este de făcut? Spargi oglinda? Te schimbi? Te faci că nu ai băgat de seamă şi mergi liniştit mai departe?

Cu siguranţă nu te schimbi în funcţie de ceea ce îţi arată imaginea oglindită în ceilalţi - ajungi un clovn, o paiaţă, o marionetă. Dar e bine să te uiţi adâncit şi preocupat în sticla lucitoare poate într-adevăr este ceva acolo care oglindeşte ceva ce nici măcar tu nu ai văzut. După care să mergi, nu foarte liniştit, mai departe.

Negoiul Unguresc, Călimani

Cum spuneam, am fost la munte. Şi mi s-a dat o foarte usturătoare lecţie de solidaritate. Mai curând de reală lipsă de solidaritare. Pe drept cuvânt mi s-a reproşat că nu mă gândesc la Grup, la ceilalţi. Recunosc că aşa este; sunt, foarte probabil, un singuratic. Am fost îngrijorat de o singură persoană de care mă simţeam responsabil şi care era foarte posibil de a se afla în situaţia de a avea nevoie de ajutor. (Nu avea echipament, a ajuns pe creastă aproape întâmplător datorită inclusiv mie etc.) Din când în când am întrebat dacă e OK, dacă are nevoie de ajutor, uneori mi l-a cerut şi cam atât. Recunosc faptul că am carenţe uriaşe la capitolul solidaritate dar mai cred că o mână omenească, reală, caldă ori un băţ de tracking dat celui care are nevoie în momentul în care are nevoie face mai mult decât o grijă vagă, difuză şi care nu angajează cu nimic. 

Poate voi mai reveni asupra ieşirii din Călimani, dar în niciun caz cu un jurnal. O relatare fidelă şi luminoasă a ceea ce a fost găsiţi, cu voia autoarei, aici.

La judecata muntelui

Călimani: Vârful Pietricelul (stânga),  Negoiul Unguresc (centru) şi Pietrosul (dreapta) văzute de la  12 Apostoli

Sâmbătă, pe la prânz, voi fi din nou pe cel mai înalt vârf de pe creasta care se vede la orizont. Călimanii au ajuns munţii mei de casă unde mă reped mai de fiecare dată când am ceva timp şi câţiva bănuţi. Iar pe Pietrosul merg parcă în pelerinaj. Vârfului îi dau socoteală atunci când ajung sus: după iulie 2009, am mai fost în septembrie apoi în mai anul acesta şi de fiecare dată a trebuit să-i spun ce am făcut şi că m-am mişcat cu rost din locul în care eram data trecută. Pentru că atunci, prima dată, mi-a salvat sufletul şi m-a împăcat cu mine însumi, i-am rămas dator şi m-a obligat să nu mă mai pierd cât timp umblu pe aici, pe asfalt, printre betoane şi prin gaze de eşapament. Orice s-ar întâmpla în lumea de jos, pe munte trebuie să mă întorc cu fruntea sus. Şi cum în 2009 am umblat singur pe acolo, în primăvară cu soţia iar acum voi fi cu 4-5-6 prieteni este foarte probabil să mă fi ţinut de cuvânt. Voi afla de la el sâmbătă.

Muntele meu e mai puţin indiferent decât pustiul lui Paler dar judecă la fel de necruţător:

Cu oamenii te mai înţelegi, te fereşti, te explici, profiţi de o licărire de compasiune. Uneori frica aţipeşte sau oboseşte. Deh, oamenii au slăbiciunile lor. Nu sunt absoluţi ca pustiul. Pustiul nu iartă, nu uită şi nu are momente de slăbiciune. El e orb şi implacabil. Un călău somnolent şi necruţător care nu are nici vanitatea puterii, nici nevoia de a se spăla pe mâini ca Pilat sau de a se arăta uneori mărinimos. Te ucide ca pe o gânganie fără să-ţi dea nicio importanţă.

(Octavian Paler - Viaţa pe un peron)

Tango

(Am ales o secvenţă mai lungă pentru că însăşi discuţia e un dans. Un preafrumos dans. Iar finalul, cu revenirea brutală la realitate.)

Dacă viaţa ar fi un dans, pentru mine cu siguranţă ar fi tango-ul.
Iată cel puţin 7 motive:
1. Ca şi în viaţă, în tango nu există reguli. Nu există mişcări prestabilite. Avem libertatea de a alege şi de a improviza. Oricine poate dansa tango, atât timp cât poate să meargă. Şi astfel, se spune că „tango-ul se întâmplă de la un pas la altul, la fel ca viaţa”.
2. Trăim în prezent. Tango-ul se dansează aici şi acum, cu partenerul ales. Împarţi câteva minute cu celălalt trăirea din prezent.
Dansând tango, înveţi să te conectezi şi să te desprinzi uşor. Ca în multe întâlniri din viaţă, devii partener cu un străin. Partenerul se schimbă de obicei dupa patru melodii, timp suficient pentru a începe să îl simţi dar insuficient pentru a te ataşa.
3. Comunicăm dincolo de cuvinte. Dansând tango, nu vorbeşti şi astfel descoperi cât de mult putem schimba între noi într-o relaţie fără cuvinte.
4. Sunt eu însumi/însămi dar sunt atent/atentă la partener. Mă exprim, mă aduc în dans dar îmi simt partenerul pentru a-i intui mişcările. Stau pe propriile picioare, încerc să nu îl incomodez pe celălalt şi să îl ajut în mişcările sale.
5. Relaţia se schimbă, chiar cu acelaşi partener. Deşi suntem împreună, ne putem mişca diferit şi „relaţia de dans” rămâne. Relaţia se schimbă, probabil că la primul dans suntem mai reţinuţi, dar apoi apare încrederea.
6. Masculinitate – Bărbatul conduce. Subtil, prin intenţie, în niciun caz prin forţă. Prin exemplu personal. El este cel care vede în ce direcţie se îndreaptă perechea, ceea ce îi oferă responsabilitate.
Bărbatul pune în valoare femeia. Niciun bărbat nu o poate împinge să facă paşii pe care nu vrea să îi facă sau să o îndrepte în altă direcţie. El trebuie să o convingă, ca să o facă fericită…
7. Feminitate – Femeia urmează. Având atu-ul intuiţiei, femeia simte următoarea mişcare a partenerului. Şi este cu atât mai provocator, întrucât nu există reguli şi nu poate şti care va fi următoarea mişcare a partenerului. În tango, femeia merge cu spatele şi nu vede direcţia. Astfel are nevoie să îşi folosească toate celelalte simţuri.
Tango-ul dezvoltă feminitatea, deoarece dansul cere rabdare şi acceptare. Dansând tango, femeia învaţă să aştepte, să aibă încredere, să se lase condusă.


Si mai este un motiv care apare în filmul din care sunt luate imaginile:
Dacă greşeşti şi încurci paşii, continuă să dansezi!

Mai mult ca imperfectul

Cineva-mi spunea că ar fi simplu ca lucrurile să fie astfel. Dacă am fi înconjuraţi numai de ziduri şi am trăi singuratici în grote, ca un personaj de al lui Paler, s-ar crea o raţionalitate a singurătăţii în jurul căreia poţi construi o lume. Aşa cum trăieşte un condamnat pe viaţă: îşi găseşte rosturi, sensuri, motive de a merge până la capăt. Da, într-adevăr, ar fi prea simplu să fii singur. Ce se întâmplă însă atunci când cineva răspunde de dincolo de zid? Când îl sparge şi pune în loc o fereastră prin care să intre soarele? Paradoxal, îţi ia şi ultimul lucru pe care îl mai aveai: dreptul de a dispera şi de a suferi. Rămâi mai singur decât ai fost înainte, mai fără înţeles şi eşti obligat, deşi nu ţineai neapărat să o faci, să îţi pui din nou întrebarea: „Şi acum ce facem?”. Câteodată lumina care intră printr-o astfel de fereastră este atât de orbitoare, te aruncă într-o libertate atât de responsabilă şi de dificil de gestionat încât preferi să pui din nou cărămizi în spărtură. Cum spunea un personaj din Orb prin Gaza: „E mai simplu să fii o grămadă de gunoi”.
Pe de altă parte, poate ferestrele sunt peste tot în jurul nostru şi nu avem ochi pentru ele. Aşa cum, ca naţiune, am avut şansele noastre în istorie şi pe toate le-am dispreţuit. Avem ochi doar pentru lucrurile mici; suntem prea meschini pentru lucrurile cu adevărat importante.

Fragilitate

This is also to say that the stable worlds in which we seem to live are

quite fragile. In our daily relationships we encounter only partial

persons, fragments that we mistakenly presume to be whole personalities.

Stability and coherence are generated in our local agreements.

But these agreements are not binding, and disruptions can occur at

any moment. I am not proposing that social life is thus a grand

charade, in which we are all wearing masks to suit the occasion. The

metaphor of the mask is misleading, as it suggests there is a ‘real self ’

to be revealed behind the guise. For the multi-being, there is no inside

vs. outside; there is only continuous participation in relationship. Any

moment of compelling authenticity may give way to a sense of

compromise.

(Kenneth Gergen)

Puţin e de ajuns

PÂINEA UNEI FETIŢE

Arezzo, 7 august

   AM VRUT să fac o experienţă: să trăiesc, câteva zile, ca şi când aş fi un om sărac, un vagabond, un fugar. Să trăiesc singur, fără ajutorul şi tovărăşia nimănui. Am dat concediu secretarilor, valeţilor, şoferilor; am închis cele două automobile în garaj; am cumpărat de la un ţăran o haină veche şi, cu câteva lire în buzunar, am pătruns în văile Apeninilor toscani.

Sunt ani şi ani de când duc o viaţă de om bogat, adică sunt o victimă fără libertate. M-am săturat de mese încărcate, de plecăciunile paraziţilor, de curtoaziile şi de curiozităţile oamenilor prea bine cunoscuţi. Simt o nostalgie pentru viaţa mizerabilă şi disperată pe care am dus-o până la douăzeci şi şase de ani. După ce-am fost asaltat de mii de cerşetori şi de maniaci, am vrut, cel puţin o săptămână, să savurez viaţa săracului, a părăsitului. De acum înainte, am înfăţişarea unui cerşetor urâcios şi distrat.

Pentru cineva care a gustat toate puterile, nu este alt refugiu decât neputinţa. Pentru cine a posedat tot ce se poate cumpăra în lume, nu mai e refugiu decât în mizerie. E o comedie — o comedie ridicolă poate — dar care, din fericire, n-are spectatori.

Nu ştiu italieneşte şi n-am luat cu mine nici hartă, nici ghid. Am rătăcit la întâmplare. Aceste ţinuturi nu sunt bogate, dar sunt frumoase. Râuri care în acest anotimp sunt nişte şanţuri albe şi uscate ; munţi pleşuvi, râioşi, în care grâul semănat de oameni creşte rar şi sărac, amestecat cu neghină şi cu mărăcini. Deasupra, câteva livezi încă înflorite, câţiva torenţi care duc la vale mai mult pietre decât apă, câteva petice de pădure salvate, nu se ştie cum, de toporul acestor munteni, duşmani ai copacilor. Din loc în loc, ruinele unui castel, un teren medieval restaurat, o casă neagră, din care ies turme de copii miraţi, o mănăstire mare ascunsă între brazi, o biserică fără clopotniţă şi cu uşa închisă. Pretutindeni vaci albe, oi cu lâna murdară, porci care râmă grohăind şi, rareori, câte o păstoriţă cu părul ascuns sub o năframă galbenă, care încearcă să nu fie văzută.

   N-am intrat în nici un han. Am cumpărat pe drum puţină pâine din prăvăliile din sate, am băut din fântâni, am furat câteva fructe crude de pe câmp, am dormit sub stejari şi la umbra clăilor de fân.

Locuitorii sunt oameni neciopliţi, dar oameni buni. Deşi nu ştiu decât cinci sau şase cuvinte italieneşti, au arătat totdeauna că mă înţeleg şi mi-au oferit ceea ce aveau, chiar înainte de a cere. Într‑o zi am mâncat, în mijlocul câmpului, în tovărăşia unor cosaşi care se odihneau. M-au întrebat de unde eram şi de unde veneam - după câte am înţeles, dar n-am putut răspunde. Şi totuşi, mi-au dat puţină supă şi salată, şi o pătlăgică roşie crudă. Femeile vorbeau între ele şi, după cât mi s-a părut, mă plângeau.

În altă zi, am găsit un bătrân care tăia ramuri de copaci, singur într-o pădure. Am stat împreună mai multe ore. În tinereţea sa fusese în America şi-şi amintea câteva cuvinte englezeşti. Mi-a spus că e multă sărăcie în aceste ţinuturi, dar că toţi preferă să trăiască sau cel puţin să moară aici, între munţii lor. S-a mirat mult că venind dintr-o ţară aşa de bogată, aveam o înfăţişare atât de săracă. Am înţeles bănuiala lui: că are în faţa sa un răufăcător fugit din America şi totuşi s-a arătat tot aşa de primitor şi de binevoitor.

Dar întâlnirea care mi-a lăsat cea mai puternică impresie, a fost întâlnirea cu o fetiţă. În toată ziua precedentă nu întâlnisem nici un sat: isprăvisem pâinea şi, dintr-o pudoare ridicolă, nu îndrăznisem să cer la casele sătenilor. Eram obosit şi flămând. La căderea nopţii, am ajuns într-o pădure de castani şi am observat că la marginea pădurii era o livadă pietroasă şi o fântână.

Lângă fântână, aşezată jos, era o fetiţă. Îndată ce mă văzu, îi fu teamă să se ridice. Putea să aibă doisprezece sau treisprezece ani: cea mai frumoasă creatură pe care am văzut-o vreodată. Pe obrazul său ars de soare străluceau doi ochi verzi, încântători. Şi pe capul descoperit, ondulaţii şi bucle negre. Între buzele proaspete şi roşii, un zâmbet involuntar, alb de tot. O minune.

Ca să n-o înspăimânt, m-am aşezat pe un bolovan, la oarecare distanţă. Fetiţa era liniştită: nu zicea nimic, dar nu mă pierdea din ochi. Patru vaci enorme păşteau aproape. Aşa rău îmbrăcat şi gâfâind, trebuie să fi avut în adevăr înfăţişarea unui nenorocit, a unui vagabond.

După un sfert de oră, nu ştiu prin ce minune, fetiţa scoase dintr-o legătură o bucată de pâine neagră, se apropie de mine şi mi-o întinse, cu un zâmbet timid, murmurând câteva cuvinte. Ghicise că‑mi era foame. Mulţumii cum putui, apoi muşcai cu voluptate din pâine. Niciodată n-am simţit un gust aşa de bun şi de savuros.

Aceasta să fie adevărata hrană a omului ? Aceasta adevărata viaţă?

(Giovanni Papini - Gog) 

Bucuria prăbuşirii

Când totul se prăbuşeşte, când ai pierdut totul, ce-ţi mai rămâne? Libertatea ori măcar eliberarea. Şi dacă mai ai un partener de dans în apropiere, cu care să bei un pahar de vin şi să te bucuri de bucuria de a trăi, orice prăbuşire devine magnifică, splendidă, perfectă. Este ceea ce trebuia să se întâmple pentru a rămâne la urmă lucrurile care contează cu adevărat.

Când totul merge anapoda, ce bucurie să-ţi pui sufletul la încercare pentru a vedea dacă dă dovadă de rezistenţă şi de valoare! S-ar zice că un duşman invizibil şi atotputernic - unii îl numesc Dumnezeu, alţii Diavol - se năpusteşte să ne doboare; iar noi rămânem în picioare. Ori de câte ori e învingător în interior, în timp ce în afară e bătut măr, omul adevărat resimte o mândrie şi o bucurie de nespus. Calamitatea exterioară se transformă într-o supremă şi aspră mulţumire.

(Nikos Kazantzakis - Zorba Grecul)

Oprire de vânt

M-am trezit gândind că îmbătrânesc fără a găsi înţelesul lumii. Mă uit de jur împrejur şi văd că oamenii de vârsta mea (şi chiar mult mai tineri) sunt, în general, oameni care au ajuns la nişte concluzii cu privire la lume, au aflat despre ce este vorba în existenţă. Eu încă mai caut, mă mai întreb şi nu se întrezăreşte nici o nădejde de certitudine. Nu se întrezăreşte pentru că nici nu vreau să o găsesc. Dar dacă eu îmi mai permit jocul nesiguranţei şi al devenirii absolute (ta panta rhei, până la urmă), să copilăresc etern, ce am să-i spun copilului meu atunci când mă va întreaba ce anume contează cu adevărat? Nu poţi să-i spui cuiva atât de apropiat, care aşteaptă de la tine Soluţia Lumii, că de fapt, toate-s zădărnicie şi goană după vânt. Şi am să-i spun, dacă mă va întreba, că oamenii contează pe această lume deorece orice există în afara ta îşi face intrarea în propriul univers prin ei. Dacă alungi oamenii din viaţa ta, rămâi singur şi singur nu ai niciun înţeles.

Întrebare

Dar privind de sus, din punctul de vedere al Domnului – oare ordinea şi disciplina unei vieţi exemplare, renunţarea la lume şi la fericirea simţurilor, îndepărtarea de murdărie şi de sânge, retragerea în filosofie şi reculegere erau într-adevăr mai bune decât viaţa lui Gură de Aur? Oare omul fusese creat pentru a duce o viaţă măsurată, ale cărei ceasuri şi rânduieli erau însemnate de clopotele care chemau la rugăciune? Oare omul fusese creat pentru a-i studia pe Aristotel şi pe Toma d’Aquino, pentru a şti greceşte, pentru a-şi sugruma simţurile şi pentru a fugi din lume? Nu fusese creat de Dumnezeu cu simţuri şi instincte, cu tenebre sângeroase, cu aptitudinea păcatului, a voluptăţii şi a disperării? (...) poate că, la urma urmei, era şi mai temerar şi mai grandios să te laşi în voia curentului crâncen şi a smintelii, să comiţi păcate şi să iei asupra ta urmările lor amarnice, în loc să duci, alături de lume, o viaţă curată, cu mâinile spălate, să-ţi plantezi o frumoasă grădină cu gânduri pline de armonie şi să umbli fără de păcat printre straturile ei ocrotite. Poate era mai greu, mai curajos şi mai nobil să colinzi cu încălţările rupte prin păduri şi pe drumuri, să rabzi soarele şi ploaia, foamea şi nevoia, să te joci cu bucuriile simţurilor şi să le plăteşti cu suferinţa.

(Hermann Hesse - Narcis şi Gură de Aur) 

Importanţa contextului

Orice scenă a balconului riscă să devină o scenă a balconului într-un teatru de păpuşi dintr-un Univers paralel. (tot Huxley dar citat din memorie).
Orice scenă dramatică (tragică) poate deveni ridicolă pusă într-un alt context. Dar şi invers este valabil, cum spunem noi: „Chiorul este împărat în ţara orbilor”. Există adevăruri şi erori care sunt astfel numai în funcţie de auditoriu, de public. De Universul ales.

Responsabilitate şi libertate

Cu toate că cineva veghează de deasupra, uneori ameninţător, alteori strălucitor, este treaba şi responsabilitatea fiecăruia ce face aici, pe pământ. Dacă ţine furtuna la depărtare şi o transformă în suflet într-un vals al libertăţii. Sau invers. Dar muzica şi furtuna e a fiecăruia, nu a celui ce veghează din înălţimi.

La ce bun?

Să-ţi cheltuieşti cu generozitate viaţa căutând să găseşti fărâme de adevăr mânat de pura intenţie de a le găsi, să lupţi pentru a realiza crâmpeie de bine şi de frumos şi să nu ai siguranţa că străduinţa şi jertfa ta au într-adevăr un rost, iată, cred, supremul grad de libertate interioară ce poate omul să atingă! Iată puterea sufletească cea mai mare, iată moralitatea cea mai înaltă!

Din această perspectivă spirituală, prindem ocazia de a aduce spiritualiştilor dovadă tare că poţi rămâne cap lucid, privind fără prisme sufleteşti idealizatoare o lume perfect indiferentă faţă de cele mai sfinte aspiraţii morale ale tale, şi să lupţi, cu toate acestea, o viaţă întreagă pentru realizarea lor; care e nesigură, şi o dată dobândită, poate fi de foarte scurtă durată. În ciuda celor mai triste experienţe ce le-ai face, să continui să fii „idealist”.

(D.D. Roşca - Existenţa tragică) 

Se ridica mai jos întrebarea: La ce bun să ierţi? Şi există o mulţime de astfel de întrebări: La ce bun să încerci să fii cascadă deşi ai fost blestemat să fii baltă? Un răspuns posibil ar fi cel de sus: tocmai pentru că nu există niciun motiv merită să încerci! Ce rost şi ce satisfacţie ai dacă urci pe un deal? Bucuria vine pe un vârf cu greu cucerit, un vârf care te putea cuceri el pe tine. Este asta o luptă care merită dusă dar care, mai devreme sau mai târziu se va sfârşi cu un eşec...

(Fără intenţia de a ofensa pe cineva aceste întrebări le ridică doar cel care, cel puţin uneori, se îndoieşte de faptul că o „justiţie imanentă” sfârşeşte totdeauna prin a triumfa, cum spune acelaşi DD Roşca)

Baltă ori cascadă

„Iadul este incapacitatea de a fi altul decât fiinţa pe care o descoperi acţionând zilnic în numele tău.”

Pentru ce nu-i bine să fii acelaşi? Pentru acelaşi motiv pentru care apele stătătoare nu sunt bune de băut. Nu e numai o comparaţie: dacă rămâi mereu acelaşi ratezi şansele de a te cunoaşte complet, de a-ţi cunoaşte eu-rile latente, necunoscute, surprinzătoare.
Ratezi posibilitatea de a te cunoaşte aşa cum eşti.

O posibilă ieşire

Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!

Am citit pe aiurea o vorbă care mi-a plăcut: „Dacă nu-ţi place un lucru schimbă-l. Dacă nu poţi, schimbă-ţi atitudinea”. Atunci când nu ne convine ceva, avem cel puţin aceste două soluţii la îndemână. Citatul din postul anterior, luat din Huxley, cred că despre asta vorbeşte: despre libertatea pe care o avem faţă de ceea ce nu ne convine. Putem schimba într-o măsură mai mare sau mai mică – poate din ce în ce mai mică - lumea în care trăim, la propriu. Schimbăm lumea transformând-o ori mutându-ne de ici colo prin ea astfel încât să avem de a face cu alte locuri de muncă, alte pasiuni, alţi prieteni, alte adevăruri. Măcar alte „feţe” cum se mai spune dacă cele cu care avem de a face nu ne plac. Iar aceste schimbări de lumi nu trebuie să fie întotdeauna radicale, absolute, totale. Ştie fiecare ce înseamnă o ieşire la iarbă verde, un concediu sau numai o plimbare de la servici acasă – pe jos sau cu bicicleta – dar văzută fiecare ca „ieşire” adevărată şi nu ca o corvoadă. Uneori acestea mai sunt numite şi „evadări” dar nu-mi place termenul pentru că presupune la sfârşit întoarcerea într-o închisoare şi dacă acesta e gândul de final, atunci bucuria a fost doar aparentă, nu transformatoare.  

În afară de posibilitatea de transformare a lumii mai este cea de a ne schimba părerea despre lume. Aici este mult tare de vorbit pentru că aşa cum o spune un pedagog respectabil, William James, „Fiinţele umane, schimbând atitudinile interne ale minţilor lor, pot schimba aspectele exterioare ale vieţilor lor”. Are un înţeles adânc vorba asta, sau mai multe, iar unul ar fi că dacă gândim lumea într-un anumit mod, ea devine astfel. Vedem oameni care înţeleg lumea în tot felul de moduri şi cunoaşterea din ultima vreme nu a apropiat aceste puncte de vedere şi nici nu le-a redus ca număr. Cunoaştem, poate nu direct dar măcar din literatură ori filme, persoane care şi-au schimbat atitudinea faţă de viaţă în urma unor experienţe-limită: pericolul morţii, boala, întâlnirea cu un anumit om, despărţirea de un anumit om etc. De obicei cei în cauză spun că au dobândit o cunoaştere „mai adâncă” a realităţii, mai „apropiată de adevăr”. Şi cunoaşterea anterioară a lumii cum se chema? Dacă i-ai fi întrebat înainte de evenimentul în cauză, nu s-ar fi declarat deloc nişte ignoranţi – poate doar în ceea ce priveşte nivelul de cunoştinţe dar nu în privinţa vieţii „aşa cum este ea”. Cred că aici este un adevăr psihologic: ne putem schimba, avem resurse de schimbare şi aşa cum astfel de experienţe-limită dovedesc, resursele respective sunt aproape nelimitate. Şi schimbându-te, schimbi lumea în care trăieşti.

O vorbă de-a lui Ghandi care uneşte cele două perspective: a lumii interioare şi a celei exerioare: „Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!”. Interesant pentru fiecare ce urmează după ce va fi urmat aceast sfat.

  

M-am luat cu vorba şi aparent am uitat de iadul de care spunea Huxley.

Iadul din noi înşine

„Câteva fapte empirice:
Unu. Toţi suntem în stare să nutrim dragoste pentru semenii noştri.
Doi. Aceste sentimente sunt stăvilite de către oameni.
Trei. Putem trece peste aceste stavile dacă voim. (Simpla observaţie arată că, oricine doreşte, poate depăşi sentimentele de antipatie personală, ură de clasă, şovinism, sau ură de rasă. Nu este uşor dar se poate realiza acest lucru dacă avem destulă voinţă şi ştim cum să ne punem în practică bunele intenţii.)
Patru. Dragostea ce se manifestă printr-o purtare binevoitoare, generează dragoste. Ura, ce se manifestă printr-o purtare samavolnică, generează ură. (discutabil, după părerea mea...)
În lumina acestor fapte, se întrevede limpede care trebuie să fie profilul politicii între persoane, între clase şi între naţiuni. Dar trebuie să admitem că simpla cunoaştere a acestor fapte nu înseamnă mare lucru. Toţi ştim aceste lucruri, dar foarte puţini sunt cei ce acţionează în conformitate cu ceea ce ştiu. De fapt, problema e, ca de obicei, de a găsi cele mai bune metode pentru a pune în practică intenţiile. Printre altele, propaganda pacifistă trebuie să conţină şi o sumă de precepte referitoare la arta modificării caracterului:

Ştiu care-i osânda celor pe veci pierduţi

De-a pururi nu vor fi decât ei înşişi,

Ca şi mine, zadarnic vor trudi şi se vor afunda mereu.

(Divina Comedie)

Iadul este incapacitatea de a fi altul decât fiinţa pe care o descoperi acţionând zilnic în numele tău.”
(Aldoux Huxley - Orb prin Gaza)

Pentru a nu contamina „gândurile altora„ cu „gândurile mele”, mă opresc deocamdată aici.

Naturaleţea nesimţirii

La sfârşitul unei călătorii cu autobuzul un companion a lăsat să-i cadă biletul pe trotuar. Nu l-a aruncat, ci doar l-a lăsat în seama gravitaţiei pentru ca bucăţica de hârtie să se ducă acolo unde ar şti ea mai bine că îi este locul. Iar aceasta i-a părăsit mâna cu acelaşi firesc neforţat cu care o frunză se desprinde din copac, toamna. Totul era absurd de la locul său, de un absurd absolut natural. Omul nu forţa nimic, a făcut totul ca şi când ar fi respirat, fără să bage de seamă. Părea atât de neimplicat în gestul său încât sunt convins că nici măcar nu ştia că face ceva reprobabil. Nu era de condamnat că încalcă o regulă pentru că pentru el acea regulă nu exista.
La Cabana Curmătura de la porţile Pietrei Craiului l-am întrebat pe cabanier unde are coşul de gunoi şi mi-a spus că nu are aşa ceva: resturile trebuiau duse în vale, oriunde s-ar fi aflat aceasta, şi aruncate acolo la coş. De fapt, aşa-i pe munte: îţi strângi resturile într-o pungă şi o porţi după tine zi după zi până când gunoiul îşi găseşte sfârşitul cuvenit. Ştiau această regulă şi slovacii cu care am coborât din Făgăraş: una dintre fete nu băgase de seamă coşul de gunoi de la cabana din munte şi şi-a mai cărat punga cu resturi agăţată de rucsac încă 20 de kilometri până în primul sat.
Nu sunt un fanatic al respectării mediului dar cred că încep să înţeleg că ecologia nu se referă doar la aer şi ape. E semnul unui respect de sine.

Rostul poveştilor

Un adevăr spus prin muzică pare mai adevărat decât unul transmis doar prin cuvinte.




Aşadar este o poveste între tine şi filele memoriei tale
O poveste între tine şi realitate
O poveste între tine şi oricine
O poveste între tine şi mine.

Suntem eroii propriilor noastre poveşti şi noi ne alegem rolul pe care îl jucăm în acestea. De obicei, şi ar fi bine să fie aşa, preferăm să fim Făt Frumos, Ileana Cosânzeana ori fiul de împărat. Însă, din păcate, uneori preferăm să fim paji ori bufoni la curtea unui suveran de carton.
Nu percem realitatea nemijlocit, direct, ci prin intermediul acestei ficţiuni create de cele mai multe ori inconştient. Vestea bună din această observaţie este că dacă asupra realului nu putem acţiona cu foarte mult succes, povestea din mintea noastră, a noastră fiind, poate fi modificată după bunul plac. Nu este uşor dar este eficient. Printre altele, acest proces poate fi denumit şi reîncadrare (sau redefinirea cadrului).

De aplecat pe mai târziu asupra ultimelor versuri ale cântecului:
But in the fiction of the space between
Sometimes a lie is the best thing
Sometimes a lie is the best thing

Suntem condamnaţi să iertăm

Cei generoşi iartă pentru binele greşiţilor lor. Sunt unii oameni care nu suportă faptul că un gând rău sau doar mai apăsat asupra altora i-ar putea umbri pe cei vinovaţi. Şi atunci îi iartă, luându-le cocoaşa condamnării de pe spate, chit că de cele mai multe ori celor iertaţi le era indiferent gândul judecăţii.
Nouă, celorlalţi, ne rămâne iertarea pentru noi înşine. Iertarea egoistă.
Însă, oricum am fi în adâncul sufletului, mai devreme sau mai târziu, vom ierta. De preferat să nu fie prea târziu.

Confundată de multă lume cu uitarea sau cu împăcarea, iertarea nu este nici una nici alta. Nu este un lucru pe care-l facem pentru alţii; este un dar făcut nouă înşine. Ea se află, ca orice vindecare, la intersecţia dintre iubire şi dreptate.
Pentru a recunoaşte că am fost nedreptăţiţi de cineva, alegând însă renunţarea la resentimente sau la dorinţa de a pedepsi, este nevoie de un înalt grad de maturitate emoţională şi etică. Este o modalitate de a ne elibera de senzaţia de oprimare şi o afirmare plină de speranţă a capacităţii noastre de schimbare. Dacă putem renunţa la preocupările şi pseudoexplicaţiile înrădăcinate în trecut, suntem liberi să alegem atitudinile cu care să înfruntăm prezentul şi viitorul. Aceasta implică o exercitare a conştiinţei şi a determinării – un antidot sigur la sentimentele de neajutorare şi nelinişte care stau la baza celei mai mari părţi din nefericirea noastră.
Când contemplăm inevitabilele pierderi pe care trebuie să le integrăm vieţii noastre, felul în care jelim şi înţelesul pe care îl atribuim experienţei noastre determină modul în care înfruntăm viitorul. Obiectivul este să ne păstrăm speranţa.
(...) Împăcarea cu propriul trecut este, inevitabil, un proces de iertare, de desprindere, cea mai simplă şi mai anevoioasă dintre toate strădaniile omeneşti. Este deopotrivă un act de voinţă şi unul de capitulare. Şi adesea pare imposibil, până în momentul în care îl facem.

(Gordon Livingston - Prea devreme bătrân, prea târziu înţelept)

Cu toate că

„Şi cei care au iertat, şi cei care n-au iertat, şi cei care au uitat, şi cei care încă mai visează la răzbunare, şi cei care mai au coşmaruri, şi cei care trec senini mai departe, şi cei care au murit neîmpăcaţi, toţi, da, toţi nu pot face neîntâmplate cele care s-au întâmplat”.

(Părintele Iustin Pârvu)

Aşadar să ne împăcăm cu rănile, să fim conştienţi că cicatricile sunt acum parte din fiinţa noastră şi de aceea să le mulţumim celor care ni le-au făcut şi să mergem mai departe. Pentru noi şi speranţa noastră.

Sensul vietii

Un sens al vieţii. Unul din multele posibile.




Ce înseamnă cu adevărat să fii orb: să nu vezi sau să nu simţi?
A nu simţi este un soi de mutilare - cea mai profundă.

De un deceniu împreună

O ciocolată caldă la Cabana Omu (2507 m)

Unii spun că Maria, fiica mea, ar semăna cu mine.
Eu aş fi fericit să mai semăn, măcar un pic, cu ea.

Nori, munţi, linişte, veşnicie

Câteva fotografii din Făgăraş. Doar cu cer, munte şi cu nori. Parte din ele exilate, din fericire, de pe Carpaţi. org. Aparatul nu este performant dar sper că reuşeşte să transmită emoţia de pe creastă.

Mare alpină

Mare alpină

Tot felul de nori: paşnici ori ameninţători

Soarele reuşeşte să-şi facă loc cu ceva dificultate

În ciuda aparenţelor, vremea a fost frumoasă. Oricum, la munte nu poate fi vorba de vreme urâtă aşa cum se vede şi în fotografii. Dacă norii au acoperit adesea peisajul, mai ales spre nord, înspre Ardeal, ei au oferit un spectacol greu de descris în cuvinte. De fapt nici aparatul foto nu reuşeşte să facă mare lucru în acest sens. Senzaţia de a fi deasupra plafonului de nori este deosebită, fiind foarte apropiată de cea a zborului.

Pentru ce?

În primul rând, constat că tot ceea ce ştiu se datorează altora. Sunt rezultatul a ceea ce am primit de la oamenii pe care i-am întâlnit direct sau indirect prin intermediul cărţilor ori al altor opere de artă. Am ajuns astfel la concluzia că schimbul de idei este esenţial pentru progresul fiecăruia dintre noi. Dacă de Adevăr nu ne apropiem – cel puţin pe calea lecturilor şi a discuţiilor – măcar avem şansa de a descoperi, inventa ori construi propriile adevăruri care să ne îmbogăţească viaţa. Nu am îndrăzneala de a crede că am ceva de dat însă sper că pot transmite ceea ce am primit cândva de la alţii pentru un plus de cunoaştere sau doar de bucurie.

Pe de altă parte, chiar dacă toţi am avea aceleaşi cunoştinţe, fiecare ar vedea lumea în felul său personal. Iar imaginea pe care o avem despre lume e bogăţia fiecăruia şi fiecare are dreptul de a o împărtăşi, de asemenea pentru cunoaştere ori doar pentru bucurie.

În sfârşit, mai multe fotografii postate pe Carpaţi.org – de altfel un site foarte onorabil pe care-l consult cu încredere – mi-au fost respinse pe motiv că sunt prea multe pe aceeaşi temă. Dar niciodată un nor nu seamănă cu un altul deşi aşa apar priviţi cu detaşare sau în prea mare grabă... Aici am să pot posta oricâţi nori voi dori.