Sens

Trăim într-o lume de răspunsuri în care dificultatea este să pui întrebarea potrivită.

(Este ca în cazul Internetului. Deşi deţine, practic, orice informaţie, nu îţi oferă nimic până nu-l întrebi. Odată pusă întrebarea - oricât de absurdă ar fi „cum pot face un milion de dolari?”, „voi învia din morţi?” etc., dar în limbajul potrivit - noianul de răspunsuri apare instantaneu.)

Atunci totul dobândeşte sens.

Acorduri

Atunci când asculţi o muzică pe care nu ai mai ascultat-o demult, cel care ai fost pe vremuri se întâlneşte cu cel care eşti acum. Iar cele două eu-ri se aşează la taifas.
Desigur, unul dintre noi se poate să fi murit între timp.

Big Brother

Americanii ascultă telefoanele liderilor europeni etc., procurorii români pe cele ale politicienilor corupţi, pe oriunde te uiţi dai de o cameră de supraveghere (din nou) etc. Putem presupune că astfel de acţiuni au rezultate pozitive: se menţine pacea, se reduce corupţia şi infracţionalitatea. Extinzând mintal astfel de efecte ajungem la o situaţie ideală (teoretică) în care lumea exterioară devine publică. Orice facem poate fi cunoscut şi astfel, vrând-nevrând devenim corecţi, morali. Locul lui Dumnezeu omniprezent şi omnipotent este luat de Big Brother. Aşa se vede că moralitatea fără libertate nu înseamnă nimic. Dacă nu ai posibilitatea să greşeşti, nu ai niciun merit în a fi corect.

Dar, pe de altă parte, din fericire în egală măsură ca şi din nefericire, o astfel de dominaţie nu va fi niciodată absolută. 1984, Amintiri din Casa morţilor, Jurnalul fericirii, Omul în căutarea sensului vieţii şamd sunt cărţi mari nu pentru că au descris opresiunea, ci pentru că arată că oricând există căi de ieşire din Infern. 

Linişte

Ochi de văzut şi urechi de auzit.

Cale

„Omul tânăr vine la şcoală şi spune: Nu pot citi până la capăt Critica Raţiunii Pure. Am început-o de mai multe ori, cu comentarii, interpretări şi exegeze - dar nu pot să o citesc.

De ce s-o facă? N-are decât să arunce pe Kant. Ce să citească? Ce-i place.

Nu citi ce nu-ţi place. Filosofia e liberă de obligaţii. Frumuseţea ei e că se poate începe de oriune. Nu e o ştiinţă şi nu are nici măcar o definiţie. Îţi place Descartes? Începe cu Descartes. Te pasionează problema devenirii? Începe cu ea. Dar să ştii că începi. Ce e filosofia, asta ai s-o înveţi pe drum. Căci pleci acum, pleci spre o lume pe care o poţi găsi de oriunde ai pleca. Nu există cale regală pentru matematici, spune Euclid unui rege; dar tocmai că există, şi pentru matematici şi pentru ştiinţă: e calea regală a raţiunii, calea logicităţii. Nu se poate învăţa matematică decât într-un fel, iar asta înseamnă cale regală. Dar filozofia nu are aşa ceva. Ea se poate învăţa de oriunde, căci n-are calea regală a raţiunii, ci căile neştiute ale inimii.

De aceea nu veni aici fără dragoste. Cartea nu e un pensum, iar fără dragoste nu face nimeni cultură, şi în orice caz filosofie. Evident, sunt atâţia erudiţi vrednici, fraţi ai fiului risipitor, care fac cultură fără dragoste. Dar vehiculează noţiuni, mai degrabă decât fac cultură. 

De aceea nu citi pe Kant. Ştiu totuşi că până la urmă trebuie citit Kant. Şi chiar: că trebuie citit de mai multe ori. Dar astăzi nu-l citi. Fă ce-ţi place. Iar dacă-ţi place filozofia, vei găsi cândva pe Kant. Nu-l vei găsi? Nu ţi-a plăcut filozofia. 

«Le coeur a ses raisons que la raison ne conaît pas.» E simplu: Nu citi pe Kant, dar iubeşte filosofia. Iar dacă iubeşti filosofia, vei citi pe Kant.”

(Constantin Noica - Jurnal filozofic)

Fericire cu orice preţ

– Se pare că v-aţi decis cu orice preţ să fiţi fericit!, nu mai rezistă el în cele din urmă să remarce. 
– Da, domnule, confirmă încet şi naiv Pavel Pavlovici. 

(Dostoievski - Eternul soţ)

Ceva nu sună bine aici. Ce? Nu ştiu.

Două intuiţii

Două intuiţii ne ghidează acţiunile semnificative. Una este cea a întregului existenţei, când simţim că suntem preaplini de frumuseţea (bunătatea etc.) lumii şi ne înclinăm pioşi capul în faţa acestei imagini. Sunt rare aceste momente, de aceea sunt şi atât de preţioase, dar ele dau măsura Totului. Mai apoi vrem (vreau, în sfârşit) să ipostaziem acel moment, să „oprim clipa” prin cu totul şi cu totul alte mijloace, pământene, omeneşti. Uneori funcţionează, deşi logic ar fi să nu, atâta timp cât vorbim de lumi diferite.

O a doua intuiţie este cea a morţii, mai exact (pentru că nu avem habar ce înseamnă asta) a Nimicului, a Neantului, a dezintegrării urmate de uitare. Dacă cea dintâi încercăm să o materializăm prin orice mijloace, aceasta din urmă încercăm să o alungăm în orice chip. Orice înseamnă schimbare (se va spune că schimbarea e bună. Schimbările absolute se fac din groază nu de dragul lor), depreciere, alterare, îmbătrânire, pierdere, defectare, abandon etc. etc. este o reamintire subtilă a Marelui Nimic, de care nu există scăpare. Dar asta nu ne opreşte să fugim şi să ne ascundem, până în ultima clipă.

Creştinismul, religiile încearcă unirea celor două sentimente - mascarea spaimei de moarte prin provocarea beatitudinii -, astfel încât rezultatul final să dea cu plus. 

Fascinaţia discului de vinil

Non multa, sed multum

„Problemele sunt dezlegate nu prin producerea unei noi experienţe, ci prin punerea laolaltă a ceea ce este de mult cunoscut. Filosofia este o luptă împotriva vrăjiri intelectului nostru cu mijloacele limbajului nostru.” (Ludwig Wittgenstein)

Dacă suntem de bună credinţă, realizăm cât de ignoranţi suntem. Avem în faţă cărţi de citit şi lucruri de cunoscut. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi murit acum un an, doi, zece? Muream nefericit ca ignorant? Cam cât ar trebui să trăiesc pentru ca acest sentiment să se diminueze? 

La câte sunt de cunoscut, nu aceasta este soluţia, să cunoşti multe lucuri. Îi considerăm înţelepţi pe filosofii greci, deşi ei au trăit într-o antichitate necivilizată şi nu de mult ieşită din primitivism. Este o capcană aici, în cantitate, cum cred că ne spune Wittgenstein. Nu în multitudinea cărţilor, a informaţiilor stă taina, ci în altceva. Poţi fi prost cu biblioteci citite, după cum poţi fi înţelept analfabet fiind. 

Bravo!

Două secvenţe din filmul Mr. Nobody şi un singur cuvânt spus acolo ilustrează teoria (socio-lingvistică) a filosofului austriac Ludwig Wittgenstein. 

Atunci când copilul se împiedică, mama, pentru a-l încuraja şi a-l susţine, îi spune „Bravo!” şi aplaudă. Mai apoi, când mama se împiedică şi cade pe scări, copilul îi spune ce a învăţat: „Bravo!” şi aplaudă. Mesajul de acum este înţeles ca o ironie, ca o batjocură şi băiatul este bătut de mamă. 

Această întâmplare arată ce nu este limbajul, respectiv limba nu este reprezentare a realităţii, o paradigmă numită de Wittgenstein „tabloul augustinian”. Aparent, cuvintele sunt ca nişte etichete legate de lucruri: fiecare lucru are un nume, fiecare nume desemnează un lucru. Asta a înţeles şi Nemo: atunci când cazi strigi „Bravo!” şi aplauzi. El a luat, însă, bătaie pentru că limbajul nu este doar atât. 

Filosoful austriac susţine, în opoziţie cu teoria limbajului ca reprezentare, pe cea care găseşte semnificaţia conceptelor în procesul de utilizare al lor. Wittgenstein introduce termenul de „joc de limbaj” pentru a descrie activităţi simple cărora le sunt ataşate cuvinte. Revenind la Nemo, el a învăţat un astfel de joc de limbaj, dar numai unul, ceea ce nu este suficient. Important pentru semnificaţie nu este cuvântul - care în contexte diferite poate însemna lucruri opuse (încurajare, batjocură) - ci jocul de limbaj aplicat în diferite contexte. Context care, la rândul său, este variabil: nu este important că întâmplările s-au petrecut în aceeaşi încăpere ci, în cazul de faţă, cine cade pe scări.

„Sunt aşadar înclinat să disting şi în joc reguli esenţiale şi neesenţiale. Jocul, am dori să spunem, nu are doar reguli, ci şi un tâlc.”

Prânzul ateilor, fără desert

În week-end-ul trecut s-au întâlnit la masă, după cum ne anunţă pe Facebook unul dintre protagonişti, două personalităţi ale momentului: Richard Dawkins şi Alain de Botton. Un biolog şi un filosof pe care-i apropie o temă de reflecţie, ateismul, dar, de aici, şi implicaţiile asupra omului şi ale societăţii ale unei lumi fără Dumnezeu. Dacă această convingere îi apropie pe cei doi, ei sunt separaţi de modul în care înţeleg locul şi rolul religiei într-o societate seculară. De Botton numeşte cele două poziţii Ateism 1.0 şi Ateism 2.0. Cel dintâi, al cărui reprezentant poate fi desemnat Dawkins, este un ateism „fundamentalist”, iacobinist, extrem, care opune raţiunea religiei şi vede înaintarea în cunoaştere ca o ieşire echivalentă din întunericul credinţei. Preluând o comparaţie dintr-un alt gânditor contemporan, Stephen Hawking, oamenii s-ar afla în istoria lor asemenea vikingilor care credeau că în timpul eclipselor de Lună aceasta este înghiţită de un vârcolac. Ulterior, ei au înţeles că acesta este un fenomen natural, guvernat de legi şi au exclus supranaturalul din explicaţiile privitoare la eclipsă. Aşadar, când cunoaştem, explicăm (bine, cei doi termeni nu sunt mereu echivalenţi) natura, nu mai avem nevoie de religie. Dawkins chiar sugerează faptul că cu cât o persoană este mai instruită, cu atât este mai îndepărtată de religie. 

Poziţia lui Alain de Botton, Ateism 2.0, este mai nuanţată. Bineînţeles că nu există Dumnezeu, spune el, însă avem multe de învăţat de la modul în care Biserica şi-a transmis învăţăturile prin repetiţie, apelul la sentimente, artă, oratorie etc., practici care pot fi preluate şi în viaţa laică. Ca urmare, ar fi indicat să ne apropiem, noi ateii, cu respect şi curiozitate de această realitate şi să împrumutăm de aici tot ce poate fi de folos.

În ciuda prestanţei, expertizei în domeniile lor şi a farmecului personal, cei doi nu sunt întrutotul convingători pentru că, părerea mea, ei nu ating decât tangenţial o problemă esenţială în care religia are un cuvânt incontestabil. Tot ceea ce spune Dawkins, de Botton, Hawking, Sagan şi oricare ateu, este din această lume. Orice îţi va spune ultimul credincios din ultima biserică de ţară sau călugărul uitat în chilia sa, de care nu ştie nimeni, nu este raportat, nu-şi are centrul de greutate aici, ci dincolo, în Cetatea lui Dumnezeu. Religia, prin Biserică, răspunde unei nelinişti fundamentale a omului la care ştiinţa, contemplarea naturii ori a operelor de artă au prea puţin de spus, mereu insuficient: teama de moarte. Aici pe Pământ putem avea toate răspunsurile posibile, însă dacă interesul, curiozitatea sau pur şi simplu groaza sunt mai mari decât această lume, nu ne este de ajuns nici Ateismul 1.0 şi nici 2.0. Neliniştilor lui Pascal nu le pui capăt cu teoriile lui Einstein, ori cu Simfonia a IX-a dar poţi spera, într-o situaţie similară, că o rugăciune va fi auzită. Cum spune Luc Ferry, aici (cel puţin) creştinismul „joacă tare”: promite viaţa veşnică şi, aş adăuga, justiţie. (Putem presupune că ştiinţa va ajunge să ne ofere nemurirea, dar nu va putea instala dreptatea absolută, aşa că lumea tot nu va deveni Raiul pe Pământ.) Or, ce poate fi mai seducător de atât? Din nou, ce are de spus aici, ca şi consolare, un astrofizician sau un pictor?

Este aceasta o luptă inegală: cu raţiunea nu poţi vorbi decât despre ceea ce este; cu credinţă poţi vorbi despre orice.


... Cu toate că şi arta - a noastră, dintre noi - mai ştie câte ceva...

Explicaţie şi înţelegere

„O explicaţie este ca o cheie, subliniază Wittgenstein - aceasta deschide uşa într-un anumit fel (prin profilul specific părţii ce se răsuceşte în broască); dar uşa poate fi deschisă prin mai multe feluri, inclusiv cu dinamită, fără ca aceste alte moduri de deschidere să fie «chei». 

Există mai multe căi de a ajunge la înţelegere, iar clarificarea conceptuală (proprie filozofiei) poate şi ea furniza înţelegere, deşi nu are acest caracter de explicaţie (proprie ştiinţei sau cunoaşterii comune).” 

File de poveste

Noaptea inundase pământul cu aerul ei cel negru și răcoare.

— Mă arde-n spate! zise fata. Făt-Frumos se uită înapoi. Dintr-o volbură naltă, verde, se vedeau nemișcați doi ochi de jăratic, a căror raze roșii ca focul ars pătrundeau în rărunchii fetei.

— Aruncă peria, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Și deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure neagră, deasă, mare, înfiorată de un lung freamăt de frunze și de un urlet flămând de lupi.

— Înainte! strigă Făt-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmărit de un blestem prin negura nopții. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o față limpede prin mijlocul unor vise turburi și seci.

Făt-Frumos zbura... zbura necontenit.

— Mă arde-n spate! zise fata c-un geamăt apăsat, ca și când s-ar fi silit mult ca să nu spuie încă.

Făt-Frumos se uită și văzu o bufniță mare și sură, din care nu străluceau decât ochii roșii, ca două fulgere lănțuite de un nor.

— Aruncă cutea, zise fata. Făt-Frumos o aruncă. Și deodată se ridică din pământ un colț sur, drept, neclintit, un uriaș împietrit ca spaima, cu capul atingând de nori.

Făt-Frumos vâjâia prin aer așa de iute, încât i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul cerului într-un adânc nevăzut.

— Mă arde, zise fata. Baba găurise stânca într-un loc și trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum, a cărei capăt dinainte ardea ca un cărbune.

— Aruncă năframa, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Și deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adânc, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint și stelele de foc.

Făt-Frumos auzi o vrajă lungă prin aer și se uită prin nori. Cale de două ceasuri — pierdută în naltul cerului — plutea încet, încet prin albastrul tăriei Miazănoaptea bătrână cu aripile de aramă.

Când baba înota smintită pe la jumătatea lacului alb, Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori și lovi Miazănoaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pământ și croncăni jalnic de douăsprezece ori.

Luna s-ascunse într-un nor și baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afundă în adâncul cel vrăjit și necunoscut al lacului. Iar în mijlocul lui se ridică o iarbă lungă și neagră. Era sufletul cel osândit al babei.

— Am scăpat, zise fata.

— Am scăpat, zise calul cel cu șapte inimi.

(Mihai Eminescu - Făt Frumos din lacrimă)

Cum începe lumea

„Tot aşa şi în geometrie. Când eu pun postulatul acesta, că printr-un punct exterior unei drepte nu pot să duc decât o paralelă, însemnează că eu nu vreau să duc decât o singură paralelă, însemnează că spaţiul acesta cu care lucrez eu este spaţiul în care nu se poate duce decât o paralelă.

Apoi, spaţiul în sine nu este nici cu o paralelă, nici cu mai multe paralele printr-un punct exterior al unei drepte, ci spaţiul este aşa cum îl creăm noi.

Eu lucrez cu geometria euclidiană. D-voastră ziceţi că aceasta este geometria care se aplică realităţii. Dar toate geometriile se aplică realităţii. Credeţi că geometria bidimensională sau unidimensională nu se aplică realităţii? Sunt anumite domenii în cari nu se poate lucra decât cu geometria unidimensională şi unde cu geometria euclidiană nu se poate face nimic. Vasăzică, această matematică nu reprezintă realitatea, [ci] este o structură a realităţii şi un instrument de lucru.

Dar ziceţi d-voastră: geometria euclidiană este intuitivă, o înţelegem şi noi. O înţelegeţi tot aşa de puţin cum înţelegeţi şi pe celelalte. Noi trăim în mijlocul a o mulţime de cestiuni cu cari ne-am obicinuit, [dar] pe care nu le înţelegem deloc.

[…]

Şi atunci, toată construcţia aceasta a geometriei, pe care noi o punem deasupra lumei, nu este făcută din fapte reale, din fapte de observaţie, ci din fapte pe cari noi le creăm prin voinţa noastră şi prin condiţiunile pe cari le punem la început acestui edificiu al geometriei: un postulat îl pune o geometrie, altul îl pune altă geometrie, dar stă la libera mea alegere ca să pun un postulat sau altul.

Încă ceva: postulatele nu sunt nici ele mărginite, nu sunt un lucru în realitate. Eu vreau să văd un lucru într-o anumită culoare, pun ochelari verzi, roşii, albaştri, negri. Există sticle verzi, roşii, albastre, negre şi numai din posibilităţile sau sticlele cari există în realitate aş putea eu să-mi fac ochelari. Prin urmare, realitatea mă condiţionează oarecum într-un fel, în chipul meu de a vedea un lucru. Postulatul însuşi nu este condiţionat de realitate, ci este pur şi simplu o creaţiune a mea.”  

(Nae Ionescu - Curs de teorie a cunoaşterii)

Uităm adesea că lumea în care trăim nu este Lumea, ci una particulară, aşa cum noi o construim. Suntem convinşi de unele adevăruri, de parcă chiar ar exista, dar ele există numai în lumea în care am permis să existe aceste adevăruri. Aşa cum în dialogurile dintre credincioşi şi atei, Dumnezeu este prezent sau absent pentru că nu are cum să fie/să nu fie altfel în funcţie de culoarea sticlei ochelarilor pe care fiecare îi are pe nas. Aşadar atunci când se spune „nu se poate”, nu se poate este valabil, adevărat doar într-o lume particulară.
Mai departe, spune Nae Ionescu, odată formulat un postulat - printr-un punct exterior unei drepte se poate duce la ea o singură paralelă sau Dumnezeu există - din el decurg o mulţime de consecinţe, consecinţe care construiesc, descriu, lumi care pot să fie doar într-un singur fel şi nu în altul - suma unghiurilor unui triunghi are 180° sau femeia a fost creată din coasta lui Adam. Apar, cum spunea Yalom, constelaţiile în cunoaştere, structurile de acum independente de noi, în care lucrurile nu pot să stea altfel decât stau.
Se poate imagina situaţia în care se porneşte de la starea de libertate maximă în care sunt liber să aleg orice postulat, dar care, odată ales, îmi va limita la maxim acţiunile care trebuie desfăşurate doar sub semnul acelui postulat. Ca şi când ai fi într-o intersecţie: poţi alege orice stradă, dar odată aleasă una vei putea merge doar pe străzile care se deschid de aici nu şi pe altele care se deschid din celelalte străzi principale. Rămâne discuţia în ce măsură suntem liberi să ne întoarcem în intersecţie, să ne schimbăm postulatul, principiul de funcţionare în virtutea căruia trăim. 

Două sensuri ale unui cuvânt

„În timp ce în limba engleză, cuvântul «sacrificiu» aste mereu asociat cu a pierde ceva, a te lipsi de ceva, în limbile latină, greacă, ebraică, slavonă şi în toate celelalte limbi străvechi, termenul «sacrificiu» provine din «sacru» - sensul fiind «a sfinţi» ceva, nicidecum «a pierde» ceva sau «a te lipsi» de ceva. [...] Atunci când vorbim despre sacrificiu, centrul de gravitate (greutate) nu se deplasează spre pierdere sau irosire, ci spre ceea ce se întâmplă când aducem jerfa noastră. [...] Acesta este principiul jertfei, al sacrificiului, al sfinţirii, al ofrandei: a dărui şi a primi nu pentru a câştiga ceva în schimb, ci pentru a concretiza un act de iubire.”

(Mitropolitul Antonie - Dumnezeu şi omul)  

Singurul lucru la care nu renunţ este renunţarea

- De crezi că se sinucid oamenii?– Nu ştiu, motivele sunt diferite. (..) Motivele mele sunt o pierdere treptată a încrederii, o iluminare treptată a naturii realităţii, a lumii.”

Doi oameni, de condiţii diferite – un profesor de filosofie, care „predă lecţii de întuneric”, şi un fost puşcăriaş al cărui singură avere este o Biblie – se întâlnesc pentru a discuta despre motivele pentru care merită să trăieşti.  Întâlnirea urmează tentativei de sinucidere a celui dintâi, care a fost salvat în ultima clipă de cel care acum vrea să-l convingă să nu mai repete gestul. Filmul, realizat după o piesă de teatru, redă înfruntarea de dimensiuni eroice dintre cele două concepţii, atât de omeneşti, în fapt. Pe de o parte convingerea că lumea, aşa cum este ea, înseamnă numai suferinţă fără rost şi cu cât ai multă conştiinţă cu atât realizezi mai mult acest lucru şi, pe de altă parte, că mai presus de om există ceva care-l poate lumina, înălţa deasupra condiţiei sale mizere şi astfel să-i confere sens existenţei.

Black, personajul salvator, este un fost puşcăriaş care a trăit o experienţă cvasimistică în închisoare când s-a aflat în pragul morţii în urma unei altercaţii. Acesta, spune el, nu este nici pe de parte cea mai îngrozitoare experienţă prin care a trecut, dar acum se află de celealtă parte a baricadei, de partea binelui. Nu este bigot, doar credincios. Deşi spune la un moment dat despre sine că nu are niciun gând care să nu provină din Biblie, el se caracterizează drept un eretic (nu crede, de exemplu în păcatul originar), nu dă niciun citat din Cartea Sfântă iar orice referire la aceasta este filtrată prin propria experienţă.

White, profesorul, deşi alege sinuciderea, pare că a ajuns la acest gest nu din disperare, ci ca o concluzie a unei analize temeinice. El îşi expune argumentele sale nu pentru că ar vrea să convingă pe cineva ci pentru că este ţinut prizonier de salvatorul său care se teme de o nouă tentativă de sinucidere. Recunoaşte că nu crede în nimic deşi a făcut-o: a crezut în artă, cultură, cărţi, muzică, lucruri pe care le-a crezut indestructibile dar s-a dovedit că nu sunt astfel. La sfârşit, toate uşile s-au închis în urma sa, nemairămânându-i decât una singură. „Singurul lucru la care nu renunţ este renunţarea”, spune el.

Înarmaţi cu aceste convingeri, cei doi se înfruntă pe viaţă şi pe moarte, expresia având un sens propriu în acest context. Personal, filmul m-a încântat el fiind aproape o ilustrare în imagini a unui dialog filosofic dar, totuşi, el nu epuizează perspectivele din care poate fi privită problema dacă viaţa merită sau nu să fie trăită (cea mai importantă a filosofiei, după Albert Camus). Dialogul dintre cei doi este unul în alb şi negru – chiar dacă spre final unul dintre cei doi pare că se apropie de poziţia celuilalt – însă între aceste două limite nuanţele pot fi infinite. Pot înţelege poziţia lui White, aceea că oricine care nu este retardat ar trebui să se sinucidă, sau spus altfel are o întâlnire cu neantul, cu absurdul, cu lipsa de sens, dar, tocmai de aceea, abia de aici trebuie pornită discuţia: Cum poţi da sens atunci când ştii că nimic nu are sens? Absurdul şi disperarea sunt locuri comune – sunt proprii condiţiei umane, cum o spune şi personajul din film – şi de aceea iscusinţa ar fi de a descoperi calea de a trăi autentic – iar aceasta implică desigur sinceritate şi asumare, nu lipirea unui zâmbet tâmp pe faţă – într-o lume în care Dumnezeu se încăpăţânează să tacă până şi în faţa cuptoarelor de la Dachau. Or, sinuciderea, orice s-ar spune, nu poate fi considerată o iscusinţă, o abilitate.

Jocul iluziilor

„Mai verosimil decât adevărul / E câteodată un vis”, spunea Blaga. În acelaşi sens, Giovani Papinini comenta, referindu-se la opera lui Schopenhauer: „Şi nu e prea prudent să se vorbească nici despre bucuriile iluzorii, fiindcă iluzia este şi ea o realitate, iar aşa numitele plăceri iluzorii sunt plăceri la fel de reale ca şi celelalte, ba poate chiar singurele reale.”

Astfel iluzia intră şi-şi ia locul demn, lângă adevăr, poate chiar în faţa sa, la spectacolul realităţii. 

Uitare

- Aţi amorţit, remarcă el, nu numai că aţi renunţat la viaţă, la interesele dumneavostră şi la cele sociale, la datoria de cetăţean şi de om, la prietenii dumneavostră (totuşi, aţi avut prieteni), nu numai că aţi renunţat la alt scop în afara câştigului, dar aţi renunţat chiar şi la amintirile dumneavoastră. Vă ţin minte într-un anumit moment fierbinte şi intens al vieţii dumneavostră; dar sunt convins că aţi uitat impresiile de pe-atunci; visurile dumneavostră, dorinţele dumneavostră de acum, vitale, nu merg mai departe de pair et impair, rouge et noir, douăsprezece de la mijloc şi aşa mai departe, sunt sigur!

(F.M. Dostoievski - Jucătorul)

Ceremonia ceaiului

Fiecare poate să aibă parte de propria fericire. Atunci când şi-o găseşte, este singur în fericirea sa; aceasta poate fi cel mult împărtăşită. Dacă găseşte un răspuns în celălalt, acesta din urmă va fi fericit în felul său. Gândită astfel, fericirea este o problemă individuală, subiectivă, de căutare şi găsire a ceva ce sălăşluieşte în sine.
Nu toţi, însă, suntem budişti pentru ca lucrurile să stea astfel, nu atât simplu cât unilateral. Gândirea occidentală, cam de când e ea gândire, desigur cu unele excepţii notabile (stoicii, misticii), a încercat să acopere falia dintre sine şi lume. Este o distanţă între aceste două realităţi care, uneori, pare că poate fi redusă sau chiar anulată prin înţelegere. Cunoaşterea nu ar fi, în acest sens, decât asimilarea lumii în propria mea minte: am înţeles lumea, o cunosc, atunci când ea nu mai are taine pentru mine, o ştiu ca „pe propriul meu buzunar”, ca pe propriul meu creier în cazul de faţă. Lăsând de o parte faptul că nici mintea personală nu ţi-o cunoşti vreodată în integralitatea sa, lumea cu atât mai puţin. Or, revenind, atunci cum poţi fi fericit în lume, într-o realitate care nici nu ştii cum este? Poate doar într-o stare de ignoranţă, dar asta, din start, nu se pune.
Măcar de fiecare să aibă parte de propria fericire.  

Ecologia, limba noastră comună

În cursul unei dezbateri televizate pe marginea incandescentului subiect Roşia Montană dintre deputatul Remus Cernea şi un reprezentant al minerilor, cel dintâi spune: „Aici (în această temă) sunt implicate nişte valori, nişte principii”, lăsând să se înţeleagă că interlocutorul său nu s-ar ridica la nivelul prea înalt al acestor Idei platonice. Dar care ar fi acestea? Din câte înţeleg, ar fi vorba despre comandamentul de a ne păstra ţara curată, în starea sa naturală imaculată şi, cel puţin zona respectivă, peisajul presupus virgin să fie afectat de doar câteva non-invazive pensiuni agroturistice. Mai pe scurt, punctul de vedere al celor care se opun proiectului Roşia Montană este formulat dintr-o perspectivă ecologică asupra societăţi şi naturii, căreia i s-ar opune aparent perpectiva (valoarea, principiile) economică descrisă de cuvinte cum ar fi exploatare, profit, cianură etc. 

Filosoful francez Luc Ferry apreciază că în lumea contemporană, desacralizată, secularizată, în care Dumnezeu a murit, ne satisfacem nevoia de sacru în iubirea pentru copiii noştri. Ei ar cam fi singurul lucru pentru care suntem gata să murim după ce toate celalte valori s-au debilizat sau au dispărut complet în ultimele 2-3 secole. Această sacralizare a propriilor copii se exprimă, are ca formă, creşterea gradului de responsabilitate asupra mediului, a planetei, care nu este doar a noastră ci urmează să o lăsăm moştenire celor mai dragi fiinţe, singurului lucru sacru pe care-l mai avem. 

Dacă interlocutorul lui Cernea l-ar fi citit pe Ferry, poate ar fi avut ceva mai multe şanse să-l convingă pe deputat că, pe undeva, se gândesc la acelaşi lucru: la copii şi, prin ei, la viitor. Felul cum ajungem acolo, în viitorul transmis propriilor copii, este deja altă discuţie, mai tehnică, dar cred că nu valorile, principiile prea înalte/prea meschine fracturează acum atât de grav ţara, ci altceva. În acest punct a spune că valorile „mele” sunt mai presus de valorile „tale” nu ajută la nimic decât, eventual, la creşterea încrâncenării.

A fi părinte

Calitatea de părinte poate fi caracterizată în multe feluri şi, printre acestea, poate fi văzută şi ca un examen. În faţa străinilor, a celorlalţi, ne putem pune mască aşa încât să apărem nu cum suntem ci aşa cum am dori să fim, dar a-l minţi pe copil, arătându-ne altul decât eşti, nu este admisibil. Ai să-i transmiţi ceva, iar moştenirea adevărată este sinele pe care-l dăurieşti, iar acesta nu poate fi deghizat pentru că atunci nu ar mai fi sine. 

Rătăcirile, căutările, fricile, tergiversările, amânările, minciunile, comodităţile, dependenţele şi aproape orice păcat poate fi scuzat în faţa propriei persoane. Orice a avut o cauză, are o explicaţie şi, în cele din urmă, o scuză. Atunci însă când din toate acestea trebuie să alegi ceva pentru a dărui, nu poţi să oferi scuze şi explicaţii. În acest sens, ca părinte, dai examen. Mai toţi, probabil, îl pierdem, poate că nici nu este nevoie de atât de mult adevăr în educaţie, dar măcar acum, (şi) în această calitate, să fim cei mândri de ceea ce suntem, pentru a transmite şi copiilor noştri această mândrie.

Între Moldoveanu şi Waters

„Opreşte Doamne clipa cu care măsori eternitatea”. Acest vers al lui Lucian Blaga se află pe o cruce de pe vârful Moldoveanu din Făgăraş. Cum se faci asta, cum opreşti clipa, cum aduci lumina din vârf la câmpie şi o păstrezi pentru celelalte clipe curgătoare? Waters este supărat („I hate!”) pe cei care, în loc să se bucure de concertul său, stau cu aparatele de fotografiat deasupra capului şi încearcă să prindă ceea ce nu poate fi prins. Dar ei (noi) vor să oprească clipa, să o stocheze, să conserve nu imaginea, ci trăirea, pentru a o coborî la câmpie. Din păcate, cu preţul uciderii trăirii. Cumva, altfel, acest transfer trebuie să poată fi făcut.

*

„Nu ai un bilet în plus? Aştept aici de la ora 8!”, îmi spune femeia tuciurie. Eu aşteptam de 25 de ani, din clipa când cineva a început să-mi spună, cu ochii strălucind de bucuria împărtăşirii „Este vorba despre un copil care şi-a pierdut tatăl în război”. Mai apoi el a pus discul pe pick-up-ul Tesla, iar braţul cu ac de safir s-a îndreptat, luându-mă cu sine, spre o altă lume.

*

Dacă nu eşti în stare, de unul singur, să aduci frumuseţe în viaţă, mă îndoiesc că altcineva poate să o facă pentru tine.

*

Sacru este lucrul pentru care eşti gata să te sacrifici.

*

Multă, tare multă, lume la concert. Nici nu ştiu dacă am văzut vreodată atât de multă lume adunată la un loc. (Cum spune o reclamă „Suntem mulţi!”) A fost o surpriză mare pentru mine, mai ales numărul tinerilor din public. Mă gândeam, înainte, că aceasta nu este chiar o muzică pentru toată lumea dar am văzut că este pentru foarte multă lume. Poate, sper, că muzicii pinkfloydiene i se potriveşte o sentinţă a lui Carl Rogers: „Ceea ce este cel mai personal, este cel mai general”. O şansă operelor de artă de a se adresa tuturor fără a cădea în comercial. Autenticitatea.

*

Două citate au apărut pe zid în timpul melodiei „Run Like Hell” care descriu soarta omului prins în capcană, fie ea suferinţă sau dictatură, confruntarea cu ceea ce-i confiscă esenţa şi-l obligă să fie altceva decât este. Prima frază dintr-un roman şi ultima din altul.

„Cineva trebuie să-l fi calomniat pe Josef K., deoarece, fără ca el să fi făcut ceva rău, a fost arestat într-o dimineaţă”. (Kafka - Procesul)

„Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârşit. A câştigat bătălia cu el însuşi. Îl iubeşte pe Fratele cel Mare!”  (Orwell - O mie nouă sute optzeci şi patru)

Confruntarea cu absurdul şi, după lupta cu acesta, înfrângerea. Traversarea unui deşert, cum ar spune Paler, nu poate să nu lase urme dar dacă, după toate, iubim deşertul, naştem monstrul din noi. Am deveni deşert, iar asta nu se poate.

*

În interviul promoţional difuzat de ProTv cu prilejul concertului, reporterul îl întreabă pe Waters ce planuri de viitor are. Muzicianul răspunde că se gândeşte să scoată un album în care să-ţi exprime gândurile faţă de Dumnezeu, el fiind ateu. Interesant proiect; sună mult a analiză sociologică. 

*

All alone, or in two's,

The ones who really love you

Walk up and down outside the wall

Some hand in hand 

And some gathered together in bands.

The bleeding hearts and artists 

Make their stand.

And when they've given you their all

Some stagger and fall, after all it's not easy

Banging your heart against some mad bugger's wall.

(Outside the wall)

Protest

Nici nu mai ştiu dacă a bătut la uşă atunci când a intrat. Cuvântul bun pentru apariţia ei este „intempestiv”. Îmi vedeam de treabă în linişte, împreună cu un creion şi acompaniat doar de gândurile mele când deodată, parcă, s-a rupt un baraj şi în cameră a intrat un torent de bucurie şi de lumină. Pentru o clipă, totul petrecându-se atât de repede, m-am aflat în două lumi: din una nu plecasem, în alta nu ajunsesem. Cam ca atunci când fulgeră şi vezi pentru scurt timp nevăzutul. Acum contemplam interiorul şi exteriorul în acelaşi moment. Eu-l şi lumea. Acum, în cunoştinţă de cauză, fără atitudini construite, prefabricate, nu mi-a mai plăcut tot ceea ce se revărsa peste mine. Nu că altădată m-aş fi dat în vânt după ce acest „afară” oferea, dar măcar îi ofeream acestei lumi acelaşi nivel de demnitate existenţială ca şi celeilalte: „este şi asta o lume!” spuneam. Ei bine, nu am nevoie de „bucuria şi lumina” primite cadou, de hrana mai mult sau mai puţin spirituală digerată de altul, de înţelesuri care să nu fie mai întâi înţelese de mine. 

Cosmos

Revăd, acum cu fiica mea, după treizeci de ani de la prima vizionare, serialul de televiziune „Cosmos” realizat de astrofizicanul Carl Sagan. Parcurgând episod după episod, am nu doar o senzaţie de re-văzut ci şi una de déjà-vu adică simt că toate câte sunt le-am trăit permanent din anii 80, de când seria a fost  lansată la noi. Aşa cum îi spune şi subtitlul, „A Personal Voyage”, este o poveste televizată spusă sub forma unei/unor călătorii. Mai mult sau mai puţin o călătorie în spaţiu, deşi Sagan ne conducea, poate pentru prima dată atunci până la marginea Universului, cât o călătorie iniţiatică într-un inside, în interiorul umanităţii noastre. Iar dacă eu, peste timp, mă reîntâlnesc acum cu copilul care eram altădată şi visam pe atunci cum va fi să fiu mare, întâlnesc nu teoriile ştiinţifice, ci altceva: o anume încredere modestă a omului şi a umanităţii în propriile forţe, în capacitatea sa de a se înţelege pe sine şi lumea în care trăieşte. Creat în plin Război Rece, tonul prezentatorului este reţinut - el spera de la contemporanii săi ca măcar să nu se angajeze într-un conflict nuclear devastator care să distrugă viaţa pe Terra. Dar în ciuda acestei ameninţări prezente permanent, o expresie a unei stări de lucruri absurde din multe perspective, Sagan transmite simpatie pentru ceea ce suntem ca oameni, pentru ce am realizat de-a lungul mileniilor şi încredere pentru ceea ce va urma. Acest sentiment de umanitate îl regăsesc acum şi mai puţin teoriile explicate pe înţelesul profanilor. De exemplu, atunci când prezintă Teoria Big-Bang-ului în paralel cu cea a vechilor hinduşi transmisă prin Rig-Veda, astrofizicianul ne spune că cea dintâi este mitul cosmogonic contemporan derivat din ştiinţă. Deodată, fiecare om care s-a întrebat vreodată, oriunde, de unde venim, cum au început toate şi care este rostul a tot ceea ce există, face parte din aceeaşi frăţie a celor care, fiecare cu mijloacele lui dar cu aceeaşi curiozitate, încearcă să înţeleagă.
Un mesaj, inspirat de Carl Sagan, transmis de la copilul care am fost, copilului meu: Gândeşte şi ai încredere!

Zidul scepticismului

„Scepticismul filosofic nu ne determină să abandonăm credinţele noastre obişnuite, însă le dă un aer ciudat. După ce recunoaştem că adevărul lor este incompatibil cu posibilităţile despre care nu avem motive să credem că le vom realiza - altele decât motivele oferite chiar de convingerile puse sub semnul întrebării - revenim la convingerile noastre obişnuite cu o anumită ironie şi resemnare. Nefiind capabili să renunţăm la reacţiile fireşti de care depind aceste convingeri, le luăm imediat ca pe o nevastă care a fugit cu altcineva şi s-a hotărât să se întoarcă; le privim cu alţi ochi (în ambele cazuri noua atitudine nu este neapărat inferioară primeia).

Se ajunge la aceeaşi situaţie după ce punem sub semnul întrebării seriozitatea cu care privim propriile noastre vieţi şi viaţa în general, şi după ce ne-am examinat pe noi înşine fără idei preconcepute. Revenim atunci la vieţile noastre pentru că suntem nevoiţi, dar seriozitatea noastră se împleteşte cu ironia. Nu această ironie ne va ajuta să scăpăm de absurd. E inutil să bombănim: «Viaţa nu are sens...» ca un acompaniament la tot ce facem. Continuând să trăim, să muncim, să ne zbatem, se ne luăm în serios acţiunile, indiferent ce spunem.

Ceea ce ne susţine, în credinţele ca şi în acţiunile noastre, nu este raţiunea sau justificarea, ci un lucru mai important decât acestea, fiindcă noi continuăm în acelaşi mod chiar şi după ce suntem convinşi că nu avem motive să o facem. Dacă am încerca să ne bazăm în întregime pe raţiune şi am forţa lucrurile, vieţile şi convingerile noastre s-ar prăbuşi – o formă de nebunie care poate apărea dacă pierdem cumva forţa pe care ne-o dă această inerţie de a lua lumea şi viaţa ca atare. Dacă ne pierdem acest sprijin, raţiunea nu ni-l va înapoia.” (Thomas Nagel)

Problema - existenţială, (şi/sau) de cunoaştere (la Nagel, îndreptăţit, cele două merg mână în mână).

Soluţia - de găsit acel lucru, mai important decât raţiunea, care oferă sprijin.

Moartea ca umbră

Filosoful Thomas Nagel, analizând moartea, ajunge la concluzia că aceasta are un caracter tragic pentru că ne privează, pe scurt, de viaţă. Mai complex, moartea ne privează de toate posibilităţile care (se pare că) le avem în orice moment al vieţii iar tocmai secţionarea acestui flux al posibilului produce sentimentul de suferinţă pe care îl resimţim în faţa morţii - noastre, a altuia, în general. Aşa cum ne-a obişnuit, Nagel nu răspunde la această problemă, mulţumindu-se să o ridice, dar totuşi pare că îi aprobă pe cei care gândesc astfel. Atitudinea tragică în faţa morţii este îndreptăţită pentru că acest eveniment răpeşte ceea ce am fi putut trăi dacă respectivul act nu s-ar fi petrecut. 

Şi totuşi, (în alte condiţii) am fi trăit ce? Cum?

În fiecare zi şi în fiecare clipă suntem graţiaţi din faţa plutonului de execuţie şi avem încă o şansă să trăim posibilităţile vieţii. În fiecare clipă păcălim moartea şi în loc de a ne striga victoria, ne gândim că „dacă aş fi trăit o mie de ani...”, sau alte variante care ne otrăvesc ultimele numărate clipe. 

Sub observaţie

ƒ„Şi pare sigur că oricât de mult ne-am închipui că simţim o libertate în noi înşine, un observator poate în mod obişnuit să derive acţiunile noastre din motivele şi caracterul nostru; şi chiar acolo unde nu poate să o facă, el va trage în general concluzia că ar putea să o facă dacă ar cunoaşte pe deplin fiecare particularitate a situaţiei  şi temperamentului nostru şi cele mai tainice resorturi ale conştiinţei şi dispoziţiilor noastre.” (David Hume - Cercetare...) 

Celălalt este mai mult decât un alter-ego. Ne vede altfel, în termeni mai simpli şi mai schematici. Distanţa dintre imaginea pe care o avem despre noi şi cea pe care o au alţii este adesea cea de la om la sperietoare şi, din păcate, imaginea publică este cea corectă dintr-un anumit punct de vedere, cel al funcţionalităţii. Este aşa-zisă privire „obiectivă” însă dacă cea din afară e privirea corectă, cea dinăuntru e privirea vie. 

Iluzia cunoaşterii

Se vorbeşte în această prezentare TED despre faptul că motoarele de căutare, în special Google dar şi reţelele de socializare, ne filtrează informaţiile în funcţie de criterii numai de ele ştiute, astfel încât primim numai ceea ce vrem să primim. Descoperirea este în sine importantă şi generatoare de refecţii, atâta timp cât Internetul a fost şi încă mai este văzut ca fiind Edenul cunoaşterii, de unde poţi afla literalmente orice. Dar dacă rezultatele unei simple căutări sunt din start filtrate în funcţie de profilul tău, cum va fi fiind el, atunci înseamnă că termenul „libertate” este impropriu folosit aici. Eli Pariser, cel care susţine conferinţa respectivă, deplânge această realitate în care, spune el, consumatorii de informaţie sunt izolaţi în nişte turnuri de fildeş virtuale şi în care se învârt în propriile lumi care le cunosc deja, limitându-li-se, interzicându-li-se dreptul la diversitatea cunoaşterii. Pe jumătate, această idee pare valabilă. Este cumva inandmisibil ca Google sau Facebook să filtreze - nu importă din ce motive, oricare este imoral - accesul meu la cunoaştere. Dar, pe de altă parte, ieşirea din turnurile de fildeş virtuale nu se va face niciodată prin expunerea la cunoaşterea nelimitată. Aceasta eu o consider o prejudecată iluministă, că educaţia (prin fiica ei, informaţia) ne va transforma pe toţi în genii. La urma urmei, toţi trăim în aceeşi lume - infinită şi nelimitată, iar din aceasta fiecare ia ce pofteşte, ceea ce vrea, ce este în măsură să ia. Din aceeaşi situaţie unul ia o taină desluşită iar altul nici măcar un disconfort, şi tot aşa mai departe. Libertatea - de cunoaştere, de expresie, de acces la informaţie etc. - este un bun în sine şi nu poate fi revendicată ca mijloc pentru altceva. Ar fi bine ca filtrele digitale să nu ne mai cenzureze, nici măcar pentru binele nostru, dar nu pentru a împărtăşi din cunoaşterea altor lumi (aceasta are loc doar la nivelul turistului care priveşte şi dă din cap înţelegător cu gândul la masa de prânz) ci pur şi simplu pentru a fi liberi. Cât despre turnurile de fildeş, ele vor continua să existe. 

Muzică, morală, ştiinţă

„Ataşamentul faţă de raţiune e fără îndoială admirabil (deşi, evident, e o filosofie, nu o ştiinţă); oare nu suntem aproape cu toţii de acord că oamenii trebuie să-şi asume răspunderea pentru acţiunile lor? Marele neajuns al filosofiei lui Rand e credinţa că morala poate fi un standard sau un criteriu absolut. Din punct de vedere ştiinţific, afirmaţia e nefondată. Morala nu există în natură, deci nu poate fi descoperită. În natură există doar acţiuni - acţiuni fizice, acţiuni biologice, acţiuni umane. Oamenii acţionează pentru a-şi spori fericirea, indiferent cum o defineşte fiecare în parte. Acţiunile lor devin morale sau imorale numai atunci când altcineva le judecă. Prin urmare, morala e o creaţie umană supusă la tot felul de influenţe culturale, aşa cum se întâmplă cu toate creaţiile umane. Din moment ce fiecare om şi fiecare grup pretind că ştiu ce e bine şi ce e rău în acţiunile umane, iar aceste morale diferă mai mult sau mai puţin între ele, e limpede că nu pot fi toate corecte. Aşa cum nu există un tip absolut de muzică, nu există niciun tip absolut de acţiune umană. Spectrul acţiunilor umane e un continum care exclude clasificarea strictă în acţiuni bune şi rele pe care legile politice şi codurile morale tind s-o impună. 

Rezultă oare de aici că toate acţiunile umane sunt echivalente din punct de vedere moral? Fireşte că nu, după cum se întâmplă şi în cazul muzicii. Creăm ierarhii în funcţie de gusturile noastre şi facem judecăţi bazate pe aceste standarde. Dar standardele sunt ele însele creaţii umane şi nu pot fi descoperite în natură. Un grup preferă muzica clasică muzicii rock, şi astfel îl consideră pe Mozart lui Moody Blues. În mod asemănător, un grup preferă dominaţia pastrarhală şi consideră că privilegiile masculine sunt acceptabile din punct de vedere moral. Nici Mozart, nici masculinitatea nu sunt entităţi mai bune în mod absolut, ci doar când sunt judecate ca atare de standardele particulare ale unui grup. Poligamia, de pildă, era odinioară considerată morală, acum e considerată imorală. Schimbarea s-a produs nu pentru că am fi descoperit că poligamia e imorală, ci pentru că societatea noastră (graţie, în primul rând, eforturilor femeilor) a înţeles că femeile trebuie să aibă drepturi egale cu bărbaţii. Dacă o jumătate a societăţii e mai fericită, societatea în ansamblu ei devine mai fericită.

Morala depinde de cadrul moral de referinţă. Dacă înţelegem că morala e o construcţie umană influenţată de culturi, devenim mai toleranţi faţă de alte sisteme de credinţă, şi prin urmare faţă de alţi oameni. Dar imediat ce un grup se erijează în arbitru moral absolut al acţiunii altor oameni, mai ales dacă membrii lui cred că au descoperit norme absolute pentru bine şi rău, toleranţa e condamnată să dispară, iar odată cu ea, raţiunea şi judecata. Aici se află principalul pericol pentru libertatea individuală. (...)

Ceea ce deosebeşte ştiinţa de toate celelalte activităţi umane (iar morala nu a putut niciodată să fie aşezată pe baze ştiinţifice) e acceptarea naturii provizorii a concluziilor sale. Nu există răspunsuri finale în ştiinţă, ci doar grade diferite de probabilitate. Până şi faptele «faptele» ştiinţifice sunt doar concluzii confirmate în asemenea măsură, încât e rezonabil să li se ofere temporar credit, dar creditul nu este niciodată absolut. Ştiinţa nu e afirmarea unui ansamblu de credinţe, ci un proces de căutare menit să construiască un corp de cunoştinţe testabile, deschis mereu respingerii sau confirmării. În ştiinţă, cunoaşterea e fluidă, iar certitudinea, efemeră. Aceasta e esenţa limitelor sale. Aceasta e şi marea ei forţă.”

(Michael Shermer - De ce cred oamenii în bazaconii)

Trinitate

Cunoaştere - Libertate - Sens

Cam acesta este drumul pe care-l ai de parcurs. 

Un autor francez, Luc Ferry, vorbeşte de un traseu alcătuit, la rândul său, tot din trei etape, care s-ar suprapune pe cel descris mai sus. Ferry pomeneşte de înţelegerea a ceea ce este (teoria), setea de dreptate (etica) şi căutarea mântuirii (înţelepciunea)

Cunoaştere este necesară pentru a şti câte ceva despre lumea în care trăieşti şi cine eşti. Nu poţi fii în niciun fel, exista, fără cunoaştere şi chiar dacă ea, într-un anumit fel, ne îngrădeşte orizonturile - obligându-ne să alegem şi să parcurgem unele trasee în dauna altora - este indispensabilă. Odată ce ştii în ce fel de lume trăieşti, îţi poţi defini libertatea. Nu poţi visa la o libertate a imponderabilităţii într-o lume guvernată de gravitaţie, de exemplu. Iar după ce ai trasat toate aceste limite, formulezi sensul propriei vieţi. Dacă începi invers, cu definirea scopului, ai fi ca o câştigătoare a Miss Univers care promite că va lupta pentru pacea lumii sau fericirea locuitorilor săi fără a avea habar despre ce vorbeşte sau despre mijloacele pe care le are la dispoziţie. Fixezi scopuri nerealiste. 

Lucrurile stau ca atunci când planifici o expediţie (nu un concediu, care este cu totul altceva pentru că aici te poţi lăsa în baza agentului de turism, a ghidului etc. Eşti i-responsabil.) Vrei să urci pe un munte şi atunci va trebui să cunoşti, strângând hărţi, jurnale, vorbind cu cei care au fost acolo. Mai apoi îţi exerciţi şi-ţi defineşti libertatea urcând propriu-zis pe munte. Poate ajungi sau nu pe vârf, dar coborând vei interpreta această călătorie, îi vei atribui un sens. 

Un astfel de drum, văzut de mine în trei etape, propus de mintea sclipitoare care este Stephen Hawking. În lumea postmodernă este doar o propunere de traseu, însă regulile par a fi, pentru toţi cei raţionali, identice. 

Lecţia lui Nietzsche

... una dintre ele.



Robert Penn Warren: „Trebuie să faci binele din rău, pentru că nu ai din ce altceva să-l faci”.
Totuşi, dacă aceste lecţii pot fi predate la seminarul de filosofie,  mă îndoiesc că pot fi însuşite acolo.

Raţionalismul cu picioare de lut

Am o consideraţie mai mare pentru gânditorii care se îndoiesc de adevăruri decât pentru cei care le afirmă. Unul din cei din urmă este Karl Popper care, după gustul meu, este un filosof mult prea sigur pe el, pe raţionalismul (critic) care-l conduce în cunoaşte. Îl văd, din acest motiv, ca pe veselul nepot al nu mai puţin mulţumiţilor de sine iluminişti de la care am primit moştenire pozitivismul şi multe din ştiinţele sale. Dar chiar dacă am această distanţă faţă de Popper, nu pot să nu-i apreciez buna-credinţă. Iată de exemplu cum ajunge la limitele raţionalismului atunci când îl cercetează îndeaproape: Un raţionalist este cel care nu acceptă nicio cunoaştere care nu derivă din argument sau din experienţă. Dar tocmai această credinţă este doar o credinţă, ea însăşi neputând fi suţinută de argument sau de experienţă. Acesta este un argument logic. Spre cinstea sa - şi consecvent poziţiei sale conform căreia orice afirmaţie trebuie criticată - filosoful mai aduce un argument, de natură psihologică: „Dar nici argumentul logic şi nici experienţa nu pot pune bazele atitudinii raţionaliste, pentru că numai cei care sunt gata să ia în serios argumentul sau experienţa şi care deci au adoptat deja această atitudine vor fi impresionaţi de ele. Altfel spus, mai întâi trebuie adoptată o atitudine raţionalistă, pentru ca argumentul sau experienţa să fie eficace, iar atitudinea raţionalistă nu se poate de aceea baza pe argument sau experienţă.” Or, dacă raţionalismul însuşi nu se autoconţine şi nici măcar nu-şi poate susţine originea, atunci pe ce se bazează el? „Aceasta înseamnă însă că oricine adoptă atitudinea raţională face acest lucru deoarece adoptă, conştient sau inconştient, un anumit proiect, sau decizie, sau opinie, sau atitudine - şi face asta în mod «iraţional». Această adoptare poate fi descrisă ca o iraţională încredere în raţiune, fie că este făcută ezitant, fie că va conduce la un obicei stabil.” Aşadar temeiurile raţionalismului însuşi stau în încredere, credinţă, convingere iar nu în argument ori experinţă. Are, astfel, dintr-un anumit punct de vedere „rădăcinile uscate”. (PF) 

Pentru acest tip de raţionament, care duce la o concluzie care evident nu-i convine celui care-l face, dus de cei care iubesc adevărul mai mult decât pe Platon, îmi plac mai mult cei care-şi pun la îndoială certitudinile decât cei care şi le afirmă. 

Fericire cu forţa în numele iubirii

„Acesta nu este, desigur, singurul argument împotriva ideii unei guvernări a iubirii. A iubi o persoană înseamnă a dori să o faci fericită. (Aceasta era definiţia pe care Toma d'Aquino o dădea iubirii.) Dar dintre toate idealurile politice, acela de a face oamenii fericiţi este probabil cel mai periculos. El conduce invariabil la încercarea de a impune altora scara noastră de valori «înalte» pentru a-i face să realizeze ce ni se pare nouă de mare importanţă pentru fericirea lor, în scopul, pe care ni l-am propus, de a le salva sufletele. Conduce la utopism şi romantism. Suntem cu toţii convinşi că toată lumea ar fi fericită în frumoasa şi perfecta comunitate a visurilor noastre. Şi fără nicio îndoială că ar fi raiul pe pământ dacă noi ne-am putea iubi cu toţii unul pe celălalt. Însă încercarea de a aduce raiul pe pământ produce invariabil iadul. Ea duce la intoleranţă. Duce la războaie religioase şi la salvarea sufletelor prin Inchiziţie. Iar aceasta, cred eu, se bazează pe o completă neînţelegere a datoriilor noastre morale. Este datoria noastră să-i ajutăm pe cei care au nevoie de ajutorul nostru; dar nu poate fi datoria noastră să-i facem pe alţii fericiţi, de vreme ce aceasta nu depinde de noi, şi de vreme ce aceasta ar însemna de prea multe ori o invadare a intimităţii celor faţă de care avem intenţii atât de binevoitoare. Cerinţa politică a metodelor graduale (opuse celor utopice) corespunde deciziei că lupta împotriva suferinţei trebuie considerată o datorie, în vreme ce dreptul de a avea grijă de fericirea altora trebuie considerat un privilegiu restrâns la cercul limitat al prietenilor. În cazul prietenilor putem probabil să avem un anumit drept să încercăm să impunem scara noastră valorică - preferinţele noastre cu privire la muzică, spre exemplu. (Şi putem chiar simţi că aceasta este datoria noastră de a le deschide o lume de valori despre care credem că poate contribui atât de mult la fericirea lor.) Acest drept al nostru există numai dacă, şi deoarece, ei pot scăpa de noi; pentru că prietenia poate lua sfârşit. Folosirea unor mijloace politice pentru a impune propria scară de valori asupra altora este însă o chestiune diferită. Durerea, suferinţa, injustiţia şi prevenirea acestora, acestea sunt eternele probleme ale moralei publice, «agenda» politicilor publice (...) Valorile «mai înalte» trebuie în genere să fie considerate ca nefiind pe agendă şi trebuie lăsate pe terenul laissez-faire-ului. Astfel, ar trebui să spunem: ajută-ţi duşmanii; sprijină-i pe cei suferinţă, chiar dacă aceştia te urăsc; iubeşte-ţi însă numai prietenii.”

(Karl Popper - Apărarea raţionalismului)

Punct de întâlnire

Nu sunt un expert în teologie, dar puţinele cunoştinţe, informaţii, date pe care le am în acest domeniu mi-au atras atenţia asupra unei declaraţii a Papei. Coborând din sursă în sursă, se pare că declaraţia a fost, de fapt, următoarea: „Doar faceţi binele şi atunci vom găsi un punct de întâlnire!” a spus Papa Francisc adresându-se ne-creştinilor. Mai mult, el ar fi spus că ateii pot fi mântuiţi (redeemed, în engleză). Cred că prin aceaste declaraţii revoluţionare capul Biserici Catolice nu doreşte să se ridice deasupra tuturor, inclusiv a necredincioşilor, ci să aducă Binele şi Răul acolo unde îi este locul, printre oameni. Dacă mântuirea nu mai este (doar) o problemă de credinţă, ea devine preponderent una de etică. „Faceţi binele!”, indiferent de credinţa pe care o aveţi în suflet, înţeleg eu că spune Papa. Iar atunci, aici, ne întâlnim cu toţii indiferent de credinţă, doar cu portofoliul de fapte săvârşite. Cum şi este normal, îndrăznesc să spun. 

Aceasta ar fi partea luminoasă a declaraţiei papale. Totuşi, cred că ea produce frisoane unor teologi creştini, fie ei din Vest sau din Est. Dacă mântuirea nu mai este o problemă preponderent de credinţă, atunci rolul Bisericii de mijlocitor al acesteia scade considerabil. Omul, credincios sau nu, poate să facă fapte bune cu sau fără sprijinul acestei instituţii care decade din poziţia de îndrumător în, cel mult, cea de consilier care eventual „traduce” binele sau răul prin prisma învăţăturilor sfinte. Oricum ar fi, Biserica pierde atuul ei cel mai important, singurul monopol, acela de deţinătoare a mijloacelor care conduc la mântuire. Şi, atât cât mă pricep, puţin, cred că nu este un lucru bun pentru instituţia în cauză. 

Prin ceea ce a spus, Papa complică lucrurile pentru creştini care până acum ştiau ce au de făcut în această viaţă. Deodată, cum credinţa nu mai este condiţia necesară a mântuirii, umbra rece a confuziei axiologice a ateilor se apropie şi de credincioşi. Dacă ei iau în serios cuvintele lui Francisc atunci vor trebui să recunoască faptul că, aici, în această lume, lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Absolutul, într-un anumit sens şi din această perspectivă, este încă o dată,  ameninţat.

Capcana morţii

Am visat că urma să mor. Medicul mi-a spus că sufăr de o boală incurabilă şi că nu mai am scăpare. Din acel moment a început o goană disperată, atât în interior cât şi în exterior, ca să scap de moarte de care, bineînţeles, nu aveam unde să fug. Propriu-zis nu-mi era frică de moarte ci mă copleşea sentimentul de neputinţă, senzaţia că am fost prins într-o cursă din care nu mai am scăpare. Moartea pusese gheara în mine şi eu nu mai aveam ce face pentru că oriunde aş fi luat-o, orice aş fi gândit, ea era acolo. 

Ceea ce nu avea visul şi are viaţa reală, este o anumită raţionalitate calmă, o stăpânire de sine de care sper să dau dovadă în situaţia reală şi să nu fiu copleşit de instinctiva panică, aşa cum am făcut în vis. 

Soartă şi noi

„Soarta nu era bună, viaţa era plină de toane şi crudă, în natură nu există bunătate sau raţiune. Dar există bunătate şi raţiune în noi, oamenii, cu care întâmplarea se joacă şi noi putem fi mai puternici decât natura şi decât soarta, fie şi chiar numai pentru câteva ceasuri. Şi noi putem fi apropiaţi unii altora, dacă este nevoie, şi ne putem privi în ochi plini de înţelegere şi putem iubi şi trăi consolându-ne unii pe alţii. 

Şi uneori, când străfundurile întunecate tac, putem chiar şi mai mult. Atunci putem fi zei, timp de câteva clipe, şi putem întinde mâini poruncitoare şi crea lucruri care nu au existat înainte şi care, dacă sunt zăvorâte, trăiesc mai departe fără noi. Putem construi din sunete şi din cuvinte şi din alte lucruri fragile şi fără însemnătate jocuri şi melodii şi cântece pline de sens şi de mângâiere şi de bunătate, mai frumoase şi mai nepieritoare decât jocurile stridente ale întâmplării şi ale destinului. Îl putem purta pe Dumnezeu în inimă şi, uneori, când suntem plini de El întrutotul, El se poate face văzut prin ochii noştri şi auzit prin vorbele noastre şi poate chiar vorbi altora care nu-L cunosc sau nu vor să-L cunoască. 

Nu ne putem sustrage inima vieţii, însă o putem forma sau învăţa că este superioară întâmplării şi că poate privi chiar şi durerea fără să se frângă.”

(Hermann Hesse - Gertrud) 

Legea conservării libertăţii

Una din caracteristicile libertăţii care-mi vine acum în minte ar fi volatilitatea. Cât timp poţi să te simţi liber? O clipă, o zi? După care simţi nevoia să faci ceva cu această libertate iar ea se transformă în altceva, se materializează, pierzându-şi sfericitatea, transformându-se într-un vector. Din păcate se întâmplă să dai libertatea tocmai pe opusul său şi dintr-un Icar să devii, prin proprie alegere, un sclav. Dar dacă tot această stare e instabilă, este de dorit ca un anumit tip de libertate să fie transformat într-un alt tip de libertate aşa încât procesul, deşi în mişcare, să-şi păstreze esenţa. 

Miracol

Privesc de pe trepte la oamenii cu lumânări în mână şi deodată rămân uimit, de parcă aş fi la prima Înviere. Toţi oamenii de acolo, cei din curţile tuturor bisericilor de la acea oră care tocmai atunci iau Lumină, ferind-o de vânt, ortodocşii împreună cu fraţii lor creştini, sunt sprijiniţi de un miracol, cel al Învierii. Dacă toată credinţa se sprijină într-un punct, în acest miracol îşi găseşte ea reazămul. Lumea ar fi putut fi creată în mai mult sau mai puţin de şapte zile, Iisus poate să nu fi hrănit tocmai atâţia oameni pe cât se spune, dar nu e cu putinţă, pentru un creştin, ca El să nu fi înviat. Tot creştinismul şi cumva toată civilizaţia occidentală - atât de mândră, chiar dacă obosită în orgoliul său, de raţiunea sa - felul de a vedea lumea, timpul, progresul, rostul, viaţa şi moartea, toate acestea au osia fixată, ca spiţele unei roţi, într-un miracol. Sunt atât de intrigat de acest lucru încât parcă aş privi pentru prima dată la Înviere. Fără această minune, fără credinţa oamenilor care feresc lumânările de vânt, lumea ar fi fost cu totul alta.

Incompatibilităţi

Ca spectator, rămân uimit de cât de mult sunt în stare să dezbine credinţele. Aici este vorba despre credinţa în Dumnezeu care nu este de ici de colo pentru că aceasta ar fi stat la baza unor conflicte şi războaie religioase, un semn al intoleranţei absolute la care poate să conducă o poziţie sau alta. S-au războit creştini cu musulmani, catolici cu protestanţi dar şi catolici cu ortodocşi. În trecere observ că (încă) nu au intrat în conflict armat credincioşii cu ateii şi mă feresc acum să lansez o ipoteză asupra acestui fapt dar atunci când se întâlnesc reprezentanţii acestor tabere, ies scântei, dispreţ din partea unuia pentru celălalt sau măcar o „înţelegere” condescendentă pentru lipsa sa de viziunea. Credinciosul îl vede pe ateu ca pe o persoană fără sevă, uscată, rătăcitoare, a nimănui, o fiinţă incapabilă să se ridice deasupra trupescului, imanenţei, duratei, vagului senzorial. Odată ancorat în credinţa sa, credinciosul aduce atâta sens lumii încât este incapabil să o mai vadă altfel, sub semnul relativului. Lumea fără Dumnezeu este imposibil de conceput şi chiar aş fi interesat de modul în care se pierde credinţa, de un drum al Damascului parcurs în sens invers. Bănuiesc că este cutremurător să vezi lumea golită de sens, după ce ai simţit-o vie, absolută, plină. 

La rândul său, ateul - sau în varianta sa „soft” agnosticul - priveşte la credincios ca la un nebun, ca la o fiinţă cu minţile rătăcite care vede lucruri care nu sunt. Atunci când este înarmat cu bunăvoinţă face analogii între lumea sa şi a celuilalt şi pune semn egal între cuvinte care sună la fel dar înseamnă pentru fiecare altceva: iubire, divin, absolut, măreţie, suflet, duh. 

Nu, nu există o cale de mijloc între cei care cred şi cei care nu cred. Poate cei care se îndoiesc că războaiele religioase au fost purtate chiar pe temeiuri religioase, au dreptate. Religiile însăşi s-ar fi altoit pe nişte rădăcini mai adânci: culturale, etnice, istorice, strategice etc. Dar chiar şi aşa, rolul de coeziune al credinţelor pentru cei asemenea şi de dezbinare între cei diferiţi, nu poate fi contestat. Pe de altă parte, raţiunea poate fi un limbaj universal, cum se întâmplă cu reprezentanta sa de seamă, ştiinţa, însă aceasta este ca o limbă care se schimbă în fiecare zi. Ce câştigă raţiunea prin universalitate pierde prin profunzime şi prin, paradoxal, relativitate. 

Nu au existat războaie şi nici măcar crime pentru o teoremă sau un principiu ştiinţific, aşa cum au existat conflicte apocaliptice ori prigoniri milenare pentru motive absurde. Acestă constatare dă măsura implicării noastre ca oameni în problemele raţiunii, pe de o parte şi în cele ale credinţei, pe de altă parte. 

Colivie

„Tu (mereu) ai văzut şi ai auzit exact (doar) ceea ce ştiai deja!” 

(Un film) 

Nu asta facem toţi? Cum poţi depăşi această barieră? Cun poţi afla altceva decât ceea ce ştii deja? Sau, cum spunea Noica într-o carte pe care încă nu am citit-o, cum e cu putinţă ceva nou?

Din interior şi din exterior

Vorbesc la telefon cu o rudă îndepărtată - în spaţiu şi timp de când nu am mai vorbit. Îi spun ce mai fac şi ce mai fac rudele comune de care mai ştiu câte ceva. Interlocutorul, din unul-două elemente pe care i le dau, însăilează instantaneu traiectoria vieţii celui despre care află noutăţile şi dă sentinţe. Nu pot să spun că nu are dreptate în ceea ce spune. Poate nici nu-i greu să pui cap la cap două veşti despre cineva şi să ştii încotro a luat-o în lumea asta, unde şi când va ajunge. Ca o piatră pornită din praştie care ştii unde se va opri, odată ce ai văzut-o proiectată. Sunt tare iritat când acest procedeu mi se aplică şi mie şi intru astfel, fără să o fi vrut, în posesia unei hărţi a vieţii destul de terne. Din interior, lucrurile par cu totul altfel. De aici lucrurile au culoare, viaţă, există libertate, convingeri, cunoaştere, bucurie, lupte, confruntări, progres, evoluţie. Povestite, din toate acestea nu mai rămâne nimic ci se metamorfozează într-un mecanism guvernat de legi generale, constrâns de reguli, la fel ca toate mecanismele pe care le analizăm şi pe care, la rândul nostru, le încadrăm scurt în etichete: „A, acela? Nu-i nimic (sau este ceva) de capul lui!”. Privind cu această dublă viziune - din înăuntru şi de afară - lucrurile nu mai par a sta simplu în termeni de, aici, libertate sau determinism. Cele două nu se mai exclud. Ce pare determinat, privind din afară, este uneori rezultatul afirmării libertăţii supreme în interior. Iar ce uneori ni se pare a fi expresia libertăţii noastre interioare - de exemplu atunci când am luat o hotărâre în urma unei îndelungi analize - este numai răspunsul mecanic, reflex, al automatului care suntem adeseori. 

Cunoaştere relativă, morală absolută

Cunoaşterea şi morala (nu în sens de moralitate, ci în sens larg de temei al oricărei acţiuni) merg evident mână în mână. Ca să ştii pentru ce faci un lucru - în baza a ce - şi cum să-l faci în numele unui Bine după care să-l evaluezi, ar fi necesar să cunoşti atât contextul în care acţionezi cât şi alte contexte aşa încât să poţi compara şi, din nou, în numele unui criteriu valoric, să decizi. Aşa cum în teren ai nevoie de o hartă, tot astfel în morală ai nevoie de cunoaştere. Este drept că această nevoie nu este la fiecare stringentă: un credincios, de exemplu,  are trasat contextul acţiunilor sale şi nu-şi pune problema comparaţiei şi alegerii din acest punct de vedere. Dar chiar şi el are nevoie de cunoaştere în interiorul credinţei sale, fie şi numai pentru faptul că aceasta îi oferă nişte principii a căror aplicare la situaţiile concrete îi revine tot individului. 

Cam aceasta ar fi legătura dintre cele două activităţi - de cunoaştere şi de acţiune. Dar ele se despart la un moment dat cel puţin din perspectiva a ceea ce numesc aici „gândire critică”. Dacă eşti de bună credinţă în cunoaştere descoperi că în faţa criticii, totul se dizolvă, nimic nu rezistă. Cauză după cauză este eliminată, raţiune după raţiune îşi găseşte fiecare alte raţiuni şi tot astfel la nesfârşit. Dacă istoria gândirii - individuale şi colective - poate fi caracterizată drept una a descoperirilor, ea este, în aceeaşi măsură, una a crizelor. Fiecare amăgire - considerată la momentul său de glorie un succes - are drept revers o dezamăgire. Aşadar, din acest punct de vedere, cunoaşterea nu poate sta la în-temeierea realului ci, mai curând, la pulverizarea lui.

Dacă morala ţine pasul cu această cunoaştere, îi va urma soarta. Luată la bani mărunţi, nicio morală nu rezistă, nimic nu se poate constitui convingător drept criteriu de distingere între bine şi rău. Dar dacă în cerectarea realului ne permitem să fim relativişti, în morală, la un moment dat, trebuie (este necesară) fixarea unui reper, altfel toată lumea se scurge în nefiinţă. Stabilirea acestui punct - relativ din punctul celorlalţi de vedere, absolut din perspectivă proprie - este misiunea fiecăruia. Mă refer la cei care nu-l au, dar din fericire, la drept vorbind  fiecare, oricât de sceptic/relativist ar fi are un dram de absolut care se reflectă în afară atunci când rosteşte pentru sine sau pentru alţii o judecată cum ar fi: vreau/nu vreau, îmi place/nu-mi place etc..

Un tip special de nebunie

Ilustrativ cum filosoful Friederich Nitezsche a murit nebun. El, nihilistul prin excelenţă, a distrus prin virulenţa acidă a gândirii sale toate iluziile - Raţiune, Dumnezeu - care au ţinut în viaţă civilizaţia occidentală până la el. A vrut să ajungă astfel la supraom, la fiinţa plină de viaţă şi de putere care trăieşte doar prin ea însăşi şi care nu are nevoie de altceva din afară care să o ţină drept în existenţă. Prin exemplul vieţii sale, germanul a arătat că nu se poate ajunge până acolo. Mai curând i-a dat dreptate lui Blaise Pascal - care cumva, la extrema lui Nietzsche, era satisfăcut de un pragmatic pariu în materie de credinţă - care spunea că în încercarea sa de a deveni înger (Supra-om) omul nu poate deveni decât bestie (cu sensul de vită, idiot). Fiinţa umană, persoana, dacă reuşeşte să se debaraseze de tot ceea ce nu este al său, de orice iluzie, rămâne un corp gol, fără nicio semnificaţie şi fără niciun sens. Un alt mod de a sublinia importanţa credinţelor şi a capacităţii de a ne păcăli, minţi, iluziona. În lipsa unor idei în care credem fără temei, riscăm ieşirea din raţionalitate şi din umanitate fără ca măcar să lăsăm în urmă o filosofie, aşa cum a făcut Nietzsche. 

Cea mai frumoasă meserie din lume (încă) nu există

Am făcut studii de sociologie şi lucrez pe post de sociolog. Din păcate nu lucrez ca sociolog, însă sunt îndeajuns de aproape de această profesie pentru a realiza că îmi place sociologia şi să nu mă dezic de alegerea pe care am făcut-o în 1990. Cred că orice interes asupra omului, din aproape orice direcţie, are de-a face cu sociologia. Suntem fiinţe sociale în aceeaşi măsură în care sunte fiinţe biologice. Tot ceea ce ne trece prin cap, ce simţim, ce iubim şi ce urâm, este determinat social. De exemplu, până la romantici, oamenii nu considerau munţii demni de admiraţie. Abia după ce au fost descrişi în literatură ca fiind astfel, aceste forme de relief au dobândit o altă demnitate valorică. Aşadar un munte nu este doar un munte ci ceea ce credem (am fost învăţaţi să credem) că este. Despre gândirea ştiinţifică se crede - suntem învăţaţi să credem, de fapt - că este un model de cunoaştere obiectivă a realităţii. Însă fizica, biologia, chimia, şi chiar matematică sunt ştiinţe care se caută pe ele însele, care au succese şi retractări, care depind ele însele de credinţele oamenilor, de imaginea care o au despre Univers şi  despre Viaţă. Iar, spun din nou, dacă suntem ceea ce credem şi credinţele ne-au fost „implantate” social atunci, şi din acest punct de vedere, sociologia este în toate. 

Ieri am văzut un grup format din foştii mei profesori de la Universitate care prezentau o imagine complexă a sociologului care ar ştii să facă multe lucruri atunci când părăseşte facultatea. Mai greu este de răspuns la întrebarea ce poate să facă sociologul (român) în mod specific, ce ştie să facă doar el şi nici un alt specialist? La rândul lor, angajatorii de sociologi îi pun să facă pe aceştia cam orice, mai puţin sociologie. Este aceasta, din păcate, o profesie care încă îşi mai caută locul pe piaţa muncii şi care cred că are nevoie de nişte revoluţionari care să aibă curajul să inventeze sociologia practică în organizaţii şi instituţii. Spre ruşinea noastră, a celorlalţi, după mai bine de 20 de ani, încă îi mai aşteptăm. 

Prea multe sfaturi

Un prieten mi-a trimis această poveste. Dincolo de înţelepciunea în sine a poveştii, m-a mai amuzat şi descrirea în cunoştinţă de cauză a inflaţiei de teorii şi de practici dezvoltate pe o anumită nevoie.Vrei să te transformi din ceva (găină) în altceva (vultur), îţi stau la dispoziţie informaţii nesfârşite: eso-exoterice, materialiste, spirituale, orientale, occidentale, raţionale, raţionaliste, anti-raţionaliste, intuitive, pentru starea de veghe sau cea de somn, pentru trup, inimă sau minte, din această lume sau din altele. (În paranteză adaug că acelaşi prieten, ştiind că sunt împotriva gândirii pozitive, mi-a trimis un link despre binefacerile gândirii negative!) Doar cere şi ţi se va da!  Dar noi, noi înşine, unde şi ce mai suntem sub această avalanşă de mâini de ajutor, de consilieri şi terapeuţi, de iniţiaţi şi profesori, de gurru sau de „doar” înţelepţi, de instructori atestaţi sau doar confirmaţi, de cărţi, audio-book-uri şi mai ales site-uri care ne învaţă câte în lună şi în stele? Mă gândesc în acest context cum aş arăta eu fără cărţile pe care le-am citit şi sper din toată inima să nu fi fost prea diferit de cel care sunt acum. Spune Čapek şi cred că l-am mai pomenit pe aici, că omul este mai mult decât adevărul care-l îmbracă. Sper, cred, că suntem ca oameni la fel de frumoşi fără a fi costumaţi în teorii şi practici care să ne ţină în picioare. La fel ca şi hainele, acestea sunt doar nişte aparenţe vremelnice sub care mai-adevărul sinelui încearcă, nu întotdeauna cu succes, să supravieţuiască şi să se menţină la suprafaţa luminoasă a lucrurilor. 

Aşadar, dacă o găină simte în sinea sa că e vultur, într-o zi îşi va lua pur şi simplu zborul. Dacă este găină 100%, nicio teorie ori practică nu o va transforma în alceva decât este. Şi, la urma urmei, mai bine o găină care-şi asumă destinul decât una care se dă drept acvilă. 

Cunoaşterea ca o cucerire treptată a realului

„O perspectivă sau o formă de gândire este mai obiectivă decât alta atunci când se bazează într-o mai mică măsură pe trăsăturile caracteristice ale unui individ şi pe poziţia pe care o are acesta în lume sau pe particularităţile tipului anume de fiinţă care este el. Cu cât este mai largă gama tipurilor subiective cărora o anumită formă de înţelegere le este accesibilă - cu cât va depinde mai puţin de capacităţile subiective specifice - cu atât ea va deveni mai obiectivă. Un punct de vedere care este obiectiv prin comparaţie cu viziunea personală a unui individ poate fi subiectiv prin comparaţie cu un punct de vedere teoretic, situat la o distanţă mai mare de acesta. Punctul de vedere al moralităţii este mai obiectiv decât cel al vieţii private (cunoaşterii comune, să zicem altfel), dar mai puţin obiectiv decât punctul de vedere al fizicii. Am putea considera realitatea un set de sfere concentrice, care sunt revelate progresiv pe măsură ce ne detaşăm de contingenţele sinelui.”

„Merită să încercăm să aducem mai mult sub influenţa unui punct de vedere impersonal convingerile, acţiunile şi valorile noastre, chiar dacă nu avem garanţia că acest lucru nu va putea fi revelat dintr-o perspectivă şi mai îndepărtată ca fiind o iluzie. În orice caz, se pare că nu avem o altă soluţie decât încercarea de a face acest lucru.”

(Thomas Nagel - Perspectiva de nicăieri)

Obiectivitate (cunoaştere) cucerită pas cu pas, niciodată completă (realitatea este mereu mai mult decât realitatea obiectivă). Cam aşa cum au făcut olandezii cu teritoriul ţării lor smuls cu inteligenţă şi perseverenţă, treptat, mării. Fără certitudinea că teritoriul astfel dezvăluit este sigur, solid, cert. 

Fotografia şi filmul pasiunii

Semnul actelor autentice, sunt de acord cu asta, este pasiunea pe care o pui în ele. Diferenţa o face trăirea care este nu atât semnul valorii cât cel al valorizării, iar din partea subiectului doar asta contează. Privind asupra lucrurilor care ne înconjoară (valabil şi pentru amintiri) se desprind din decor doar cele pentru care simţim ceva.

Dar, mă întreb acum, ce ne facem cu pasiunile care nu au meritat să fie trăite? Pasiunile pentru iluzii consumate în numele unei închipuiri care au consumat doar timp, bani, suflet? Privesc în urmă şi sunt uimit de entuziasme pentru lucruri îndoielnice ca distracţiile searbede dintr-un loc în care nu se întâmplă nimic. Cum ar fi, să te mobilizezi zgomotos pentru că nu ai altceva mai bun de făcut. Din plictiseală, atunci când „orice merge”.
Într-un anumit fel, nu contează obiectul pentru care eşti pasionat atâta timp cât această trăire este folosită pentru a te pune în mişcare, drept combustibil, şi nu ca pretext pentru ratare. Un obiect pe care-l îndrăgeşti te poate aspira, confisca, anula iar aceasta este pasiunea distructivă care nu foloseşte la dezvoltarea de sine ci, dimpotrivă, la propria dizolvare. Calitatea pasiunii, cred acum, nu stă nu în obiectul său ci în aportul la calitatea fiinţei. Iar această dezvoltare rămâne, oricât de ridicole vor fi fost pretextele care au însufleţit-o cândva.
Aşadar, atunci când priveşti un om pasionat, nu este de ajuns să-i faci doar o fotografie ci, pentru a-l admira (sau nu), pentru a înţelege ceva, este nevoie să-l filmezi în parcursul lui pentru a vedea la ce anume îi serveşte entuziasmul: la stagnare, la dezvoltare sau doar la omorârea plictiselii. Altfel greşim, aşa cum, prin acelaşi mecanism al ruperii gestului de omul care l-a produs, ne sunt livraţi falşi eroi:

Rostul fără de rostului

Autorul unui manual de sociologie, din care citez din memorie, sugera cercetătorului să distingă între fapte şi constructe (sociale). Foarte îndreptăţit acest sfat pentru că altfel ai confunda, mai colocvial spus, marfa cu ambalajul ori, în alt registru, noumen-ul cu fenomenul ori atma (parcă) cu maya. Este un sfat la fel de bun şi aproape la fel de inutil ca şi cel agăţat pe pereţii birourilor: „Doamne, dă-mi puterea să disting ce este în puterea mea şi ce nu etc.!” Lucrurile pe care le avem de făcut par clare dar nu sunt întotdeauna uşor - nu că ar fi tare dificile, ci sunt ambiguue,ele sau mijloacele prin care ajungem la ele - de pus în practică. Dar, totuşi, a distinge între ceea ce este al tău şi ceea ce este construit, al altora, impus, artificial este întotdeauna un exerciţiu util, cel puţin în sensul de clarificare.

Sunt câteva astfel de întrebări fundamentale, care desigur nu au răspuns, pentru că altfel nu ar fi fundamentale. De pildă, pe lângă cele de mai sus care sunt tot nişte întrebări: Cine sunt eu şi ce am de făcut? Faptul că îi spui cuiva că oricât şi-ar bate mintea nu va găsi un răspuns satisfăcător este exact, dar nu spune totul. O astfel de „bătaie de cap” ajută, cel puţin dacă priveşti în urmă: nu ai ajuns încă la destinaţie dar eşti altundeva decât erai atunci când ai plecat. Nu au cucerit încă medalia olimpică dar de o bucată de vreme alergi spre aceasta. Un motiv suficient pentru a zâmbi.

Moarte

În urma întâlnirii cu moartea, viaţa nu va mai fi aceeaşi. Există un interval, de câteva clipe ori de câţiva ani, de la eveniment până la moartea propriu-zisă. Dacă ai capacitatea de a înţelege semnificaţia acestei întâlniri, atunci doar viaţa cuprinsă între aceste două intervale va fi cea adevărată. Când ceea ce spui în cuvinte ca „vreau”, „cred” are greutate, însemnătate. Dacă însă încerci să te convingi că moartea nu e moarte sau că întâlnirea nu a fost întâlnire, ratezi viaţa însăşi. Totul va fi ca mai înainte. Amăgire.

Modelul compatibilist de libertate

Sunt unii oameni care fetişizează raţiununea, alţii care o dispreţuiesc. Încerc să nu ajung la niciuna dintre extreme însă recunosc faptul că îi respect cu adevărat pe cei care îşi folosesc eficient, eficace, corect mintea. Există multe argumente pro şi contra raţiunii (care ar trebui definită mai întâi, dar să o luăm în cel mai larg sens, de întrebuinţare a minţii) dar m-am gândit la unul care, pentru mine, pare, în acest moment, convingător.  „Doamne, fereşte-mă să mor din prostie!” m-am gândit. Adică să existe pe lume lucruri care să mă distrugă, eu să pot să iau cunoştinţă de ele, dar să nu o fac din diferite motive, ignoranţă sau lene. Aşa cum aş ieşi în trafic fără să pun mâna pe un manual de reguli de circulaţie. Spuneam altădată că nu există manuale de întrebuinţare ale existenţei, însă există, totuşi, cunoaştere în acest domeniu. Poţi înainta, stagna sau regresa în cunoaştere. Adică, oricând este ceva de făcut.

Acest sentiment mi l-a trezit lectura unei cărţi de care am pomenit şi anterior: Gândeşte, de Simon Blackburn. Titlul are şi un subtitlu, O introducere convingătoare în filososofie dar e vorba de abordarea unor teme clasice ale disciplinei la care autorul oferă nişte soluţii. Una dintre aceste probleme este cea a posibilităţii existenţei libertăţii în condiţiile unui determinism strict care ar guverna vieţile nostre (de fapt şi varianta opusă, a existenţei hazardului, conduce la concluzii limitative asupra libertăţii („Hazardul este la fel de  neîndurător ca necesitatea”.) Viziunea creştină clasică a unui suflet dotat cu liber arbitru este pusă de Blackburn în contextul filosofiei dualiste a lui Descartes şi nu duce acolo unde credincioşii sunt convinşi că ar trebui să ajungă. Până la urmă, ideea de suflet şi de libertate a sa este mai mult un model uman prin care încercăm să înţelegem lumea şi mai puţin unul divin. Dar, aici pe pământ, ce avem de făcut?

Raţiunea, rolul ei şi prin aceasta treaba filosofului sunt introduse prin intermediul unui model decizional al creierului care prin intermediul a patru module - scanner (care observă realitatea), generator de arbori (generează variante), evaluator (alcătuieşte ierarhii şi priorităţi în funcţie de anumite criterii), producător (executant) - descrie drumul de la informaţie la acţiune. În general, acest proces este aproape automat: Vedem ceea ce suntem obişnuiţi să vedem, variantele sunt cele pe care le ştim, criteriile de alegere şi modalităţile de acţiune sunt cele ale drumurilor bătătorite. Autorul insistă aspra ideii că aceste module nu trebuie să rămână anchilozate, ci să se flexibilizeze astfel încât variantele de alegere să se multiplice. El aduce exemplul profesorilor care ar avea o vorbă: „Nu mă deranjează un elev prost, dar îmi displace, în schimb unul leneş”. Profesorii sunt persoanele puse tocmai să reconfigureze modulele de evaluare şi astfel să schimbe  (în bine) şansele elevului. Or, dacă un elev prost este încremenit într-o anumită stare, unul leneş poate fi urnit din situaţia în care se află. Tot astfel ar fi de dorit să se întâmple şi cu noi: într-o situaţie dată să putem avea cât mai multe imagini ale aceleiaşi realităţi, să descriem cât mai multe alternative şi să evaluăm din prisma mai multor criterii. 

În concluzie, cred, libertatea ar depinde de două componente: capacitatea de a fi flexibil şi înţelepciunea de a-ţi păstra opţiunile deschise astfel încât să nu intri în „fundături” care nu doar că nu duc nicăieri ci le anulează şi pe cele viabile.  

Printre altele, frumuseţea acestei teorii stă în faptul că aduce, încă o dată, libertatea lângă cunoaştere: dacă ştii mai multe, ai în vedere mai multe căi de acţiune. Pe de altă parte, Blackburn se ocupă în detaliu şi despre limitele acestei teorii „compatibiliste” (care încearcă să concilieze libertatea cu determinismul), care nu sunt deloc neglijabile. Dar ce aş vrea eu să subliniez este nu un anumit model de libertate - la urma urmei fiecare îşi croieşte viaţa după propria existenţă - ci faptul că oricând se poate gândi o ieşire dintr-o anumită situaţie şi dacă cineva, să spunem, se simte condamnat, nu este nici din vina stăpânului, a „stării de lucruri” şi nici a unei teorii (a destinului, determinării, lipsei de libertate etc.) Numai de mintea nostră depinde să nu murim din prostie. Rămân, desigur, multe alte cauze. 

Direcţii în cunoaştere

„Conchizând, este util să reţinem următoarele patru posibilităţi în domeniul epistemologiei (adică al teoriei cunoaşterii). Avem, în primul rând, fundaţionalismul raţional al lui Descartes. În al doilea rând, avem fundaţionalismul natural al lui Hume. Apoi există teoria coerentistă. Şi în final, înălţându-se asupra tuturor acestora ca un spectru, stă scepticismul, conform căruia cunoaşterea e imposibilă. Fiecare dintre aceste teorii s-a bucurat de susţinători redutabili. Indiferent pe care dintre ele o preferaţi, vă veţi găsi aşadar în compania unor mari filosofi.” 

(Simon Blackburn - Gândeşte) 

Atunci când se referă la fundaţionalism, autorul este în poziţia lui Moromete care-l întreabă pe interlocutor „Pe ce te bazezi?”, atunci când face o afirmaţie. Descartes găseşte această temelie, cu ajutorul raţiunii, în sine şi mai apoi în existenţa lui Dumnezeu – Cogito ergo sum ergo Deus est – dar temelia descoperită nu este pe atât de solidă pe cât şi-ar fi dorit-o. David Hume pleacă de la principiile francezului însă include, alături de raţiune, în mijloacele cunoaşterii şi datele oferite simţuri, respinse de Descartes ca fiind înşelătoare. Totuşi, Hume nu poate respinge presupoziţia predecesorului său care îşi ridica problema că tot ceea ce trăim ar putea fi un vis produs de un Geniu Rău. Teoria coerentistă contestă necesitatea unui fundament primordial pe care să se sprijine cunoaşterea şi constată coerenţa sistemului nostru obişnuit de opinii şi cunoştinţe care, de bine de rău, ne serveşte în viaţa cotidiană. Astfel opiniile se sprijină unele pe altele, ca o reţea. Dar faptul că tot sistemul nostru de cunoştinţe este complex şi coerent nu înseamnă că e şi adevărat. Şi nebunii au logica lor, uneori foarte complexă, spune Camil Petrescu. În sfârşit, ultima opţiune, scepticismul - „ca un spectru” - prin care se refuză posibilitatea – completă sau numai în anumite domenii – cunoaşterii.

Şlefuitorul de lentile

„Viaţa era frumoasă în simplitatea ei. Bento (prenumele în limba portugheză al lui Baruch Spinoza) era perfect de acord cu ideea lui Epicur că nevoile omului sunt puţine şi uşor de satisfăcut. Având nevoie doar de casă şi masă, de câteva cărţi, hârtie şi cerneală, putea câştiga guldenii necesari şlefuind lentile de ochelari doar două zile pe săptămână şi predând ebraica pentru colegienii care doreau să citească Scripturile în limba maternă.” 

(Irvin D. Yalom - Problema Spinoza)

M-a sedus mereu această imagine a lui Spinoza, un mare filosof raţionalist, care a ales să-şi câştige existenţa şlefuind lentile în timp ce gândea legile Universului şi ale omului într-un sistem cvasigeometric. Să-ţi asiguri strictul necesar cu mâinile iar „guldenii”, nu foarte mulţi, să îţi asigure nu doar mâncarea ci libertatea însăşi. Exact acei bani din care poţi trăi fără a-ţi vinde sufletul niciunui stăpân. 

Eroismul celor care ştiu

Există un eroism al omului care nu se minte, care nu învinovăţeşte pe nimeni pentru ceea ce i se întâmplă, care găseşte soluţii doar în el şi în credinţa sa. Omul aşa cum este el, pur, fără costume şi deghizări, în luptă cu destinul şi care, prin acceptarea acestei încleştări, se ridică deasupra sorţii. O luptă din start pierdută (de pierdut pierdem toţi această luptă) dar tocmai de aceea eroică. Astfel de oameni nu sunt (doar) marii cuceritori ai istoriei, iluştrii înţelepţi ai lumii care au lăsat lucruri durabile în urma lor. Sunt cei de lângă noi care au fost Acolo şi care au ales să se întoarcă şi care, cu vocea abia şoptită şi cu privirea adâncită, ne spun şi nouă ce au văzut, aşa încât să aflăm şi noi care ne sunt datoriile şi lucrurile care contează cu adevărat într-o lume care în majoritatea timpului şi a locurilor mai mult se ascunde decât se dezvăluie. Iar când spun „eroism” nu spun neînfricat. Nu acesta este echivalentul lui „curaj” pe care-l accept. Omul curajos este lucid şi de aceea înfricoşat de Neant pentru că a acceptat să-l vadă în toată (i)realitatea sa, dar, în ciuda acestei absolute spaime, alege să rămână omul care este. Poate altfel, schimbat în forma sa, dar mai aproape de ceea ce este. Nu merită vorbit despre „eroismul” de a te ascunde mereu, cât mai rafinat şi mai eficient (pentru aceasta e de ajuns să ieşi pe stradă sau să deschizi televizorul ori o „reţea de socializare”) ci despre acela de a înfrunta şi de a te ridica pentru o clipă deasupra a ceea ce e mai puternic decât tine. Spus altfel, o agonie (cuvant care vine din greacă unde înseamnă luptă) trăită în solitudine. 

Cuvinte moarte

Unele lucruri, din cele mai grave, te fac să te cutremuri, să te îndoieşti şi să te pierzi. Atunci când ai strâns o fărâmă de certitudine, care se cheamă - ironic - să zicem „relativism”, vine ceva şi mătură tot. Oricât de firav şi de elastic ar fi un adăpost, există vânt şi cutremur pentru el, pentru a-l face una cu pământul. Iar ce dispare nu este atât edificiul în sine, e atât de vag că parcă nici nu ar exista, cât cărămizile din care este făcut. E dureros să nu mai crezi nici măcar în cuvinte, să constaţi că nu mai exprimă nimic, ca ajung nişte ambalaje goale. E ultima - penultima - pierdere aceasta, să numai crezi în ceea ce tu însuţi spui. Lumea, atunci, nu devine tăcută ci dispare cu totul. Abia atunci realizezi că oricât de puţin ai fi avut, şi aceasta îţi poate fi luat. 

Dacă ai noroc, reîncepi să crezi în cuvinte. Lumea poate să renască, cel puţin până data viitoare, la următoarea întâlnire cu Neantul. Suntem norocoşi că putem uita. 

Credinţa în lumea lui „ca şi cum”

Credinţa este sursa oricărei acţiuni semnificative. Avem nevoie de un sistem axiologic personal care să ne ghideze acţiunile şi sensurile noastre. Paradoxul credinţei este că nu putem fi niciodată siguri de nimic, dar trebuie să acţionăm ca şi cum am fi, în deplină cunoaştere că acest lucru s-ar putea să nu fie aşa. Acest lucru produce anxietate pe care încercăm s-o diminuăm căutând certitudine. Kierkegaard a vorbit despre a face un  salt de credinţă şi a trăi ca şi cum am fi un cavaler al credinţei, ceea ce înseamnă a trăi într-un mod în care suntem deplin angajaţi şi în care nu încercăm să ne sustragem vieţii prin refuz sau prin cereri simple. 

(Din Glosar în Deurzen şi Adams, Psihoterapie şi consiliere existenţială)

În fapt voiam să copiez aici un alt termen (autenticitate) din Glosar însă mi-au căzut ochii pe o expresie la care sunt, în ultima vreme, foarte sensibil: „ca şi cum”. Apreciez gânditorii existenţialişti pentru că duc gândirea lor până la ultimile consecinţe, fără a se sprijini de nici un suport exterior fiinţei umane. Chiar şi în cazul celor care cred în Dumnezeu, cum este Kierkegaard, îndoielile nu dispar ci parcă sunt amplificate de o prezenţă absolută care tace, mai crudă decât este absenţa absolută a oricărei divinităţi. Dar în această lume incertă, ambiguă etc., până şi aceşti gânditori au nevoie să arunce ancore, să stabilească repere pe care le găsesc, unde altundeva?, în credinţă iar temeiul acesteia este în altă parte decât în raţiune. Dar cum să crezi în ceva în interiorul unei lumi „în care nu putem fi niciodată siguri de nimic?” Pur şi simplu să crezi, ca şi cum ai fi sigur. 

Acest „ca şi cum” l-am întâlnit şi în dezbaterile recente asupra libertăţii. Toate dovezile ştiinţifice (neuroştiinţe) arată că omul nu este o fiinţă liberă, că libertatea sa ar fi o himeră. Această concluzie ar avea efecte negative asupra fundamentelor civilizaţiei şi culturii de tip occidental şi atunci una dintre „soluţii” ar fi să gândim omul „ca şi cum ar fi liber”.

Tot astfel în ceea ce priveşte cunoaşterea (toţi ne comportăm de parcă am şti câte ceva) ori al sensului vieţii.  

Este prea puţin totuşi, după atâtea mii de ani de gândire. Acuma, ori una din două: ori această expresie se referă la altceva, mai profund, decât am înţeles eu ori acest „ca şi cum” este limita care deschide: nu eşti sigur de nimic, dar eşti liber să-ţi stabileşti propriile certitudini, nu eşti liber, dar poţi proiecta propria libertate, nu există un sens, atunci acesta poate fi inventat. 

O expresie asupra căreia merită zăbovit: „ca şi cum” (ar fi profundă).

Mai puţin filosofic, lăsând la o parte o abordare de tip „totul sau nimic”, sociologic, soluţia întrebării de mai sus ar putea fi reconfigurată în termeni de probabilitate: uneori (în anumite contexte) dispunem de certitudini absolute, suntem liberi ori plini de sens. Dintr-un punct de vedere utilitarist este mai corect să gândeşti astfel  - flexibil - şi nu în sentinţe absolute şi definitive.